„Mama, nu vreau să pleci!” – Povestea unei bunici care luptă să nu fie uitată
— Mama, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem continua așa, spuse Irina, cu vocea tremurândă, în timp ce eu mă prefăceam că nu aud din bucătărie. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea nebunește. De când m-am mutat la ei, după ce am vândut apartamentul din cartierul vechi ca să-i ajut cu avansul pentru casă, simțeam că nu mai sunt decât o umbră în propria familie.
— Nu e corect față de mama, a șoptit Mara, nepoata mea de opt ani, ascunsă după ușa camerei. Am simțit lacrimi în ochi. Era singura care mă mai striga „mamaie” și venea să doarmă cu mine când avea coșmaruri.
Irina și Vlad vorbeau încet, dar fiecare cuvânt era ca un cuțit: „Nu mai poate avea grijă de ea însăși. Uită lucruri, lasă aragazul aprins. Și tu ești mereu obosită, eu vin târziu de la muncă… Nu mai putem!”
Am vrut să intru și să le spun că nu sunt o povară. Că încă pot să gătesc, să cos nasturi, să-mi leg singură șireturile. Dar m-am oprit. Ce rost avea? De când murise soțul meu, Ion, simțeam că nu mai am niciun cuvânt de spus.
În acea seară, Mara s-a strecurat în camera mea. M-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit la ureche: — Mamaie, mama a zis că o să te ducă undeva unde sunt mulți bătrâni. Dar eu nu vreau să pleci! Cine o să-mi spună povești?
Am plâns în tăcere, mângâind-o pe păr. Mi-am amintit de copilăria Irinei, de serile când îi citeam basme și îi promiteam că voi fi mereu lângă ea. Acum, ea era cea care voia să mă dea deoparte.
A doua zi dimineață, am încercat să fiu utilă. Am făcut clătite pentru toți, am spălat vasele, am aranjat hainele Mariei pentru școală. Dar Irina m-a privit cu oboseală și mi-a spus:
— Mama, nu trebuie să te forțezi. Știu că ți-e greu.
— Nu mi-e greu! am izbucnit eu. Mi-e greu doar să simt că nu mai sunt dorită aici.
Vlad a oftat și a ieșit din bucătărie. Irina s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna:
— Mama, nu vreau să te rănesc. Dar nu mai ești ca înainte. Uităm amândouă lucruri… Dar tu… ieri ai uitat cheia în ușă. S-a speriat Vlad când a venit acasă.
— Sunt bătrână, nu nebună! am ridicat vocea fără să vreau.
Mara a intrat în fugă:
— Nu o trimiteți pe mamaie nicăieri! O iubesc!
Irina a început să plângă. Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din cartierul nou. M-am întrebat dacă toți bătrânii ajung așa: un bagaj incomod pe care copiii îl mută dintr-un loc în altul.
În zilele următoare, tensiunea a crescut. Vlad aducea broșuri de la aziluri private: „Uite, aici au activități pentru seniori.” Irina încerca să mă convingă că acolo mi-ar fi mai bine: „Ai avea prieteni de vârsta ta.”
Dar eu știam adevărul: voiau doar liniște. Seara, Mara venea la mine și mă întreba dacă o să plec cu adevărat.
— Nu știu, puiule… Poate că da.
— Atunci plec și eu cu tine!
Într-o noapte, am visat că eram din nou tânără și alergam prin grâu cu Irina de mână. M-am trezit plângând și am decis că nu pot renunța fără luptă.
A doua zi, am chemat-o pe Irina la o cafea.
— Irina, știu că ți-e greu. Știu că ai familie, serviciu… Dar eu sunt mama ta. Am vândut tot ce aveam ca să vă fie vouă bine. Nu vreau milă sau compasiune. Vreau doar să simt că mai contez.
Irina s-a uitat la mine cu ochii roșii:
— Mama… Nu știu ce să fac. Mi-e teamă pentru tine. Dacă pățești ceva?
— Atunci ajută-mă să rămân aici! Dă-mi ceva de făcut! Lasă-mă să fiu utilă!
A urmat o tăcere lungă. Apoi Mara a venit lângă noi și ne-a prins de mâini pe amândouă:
— Eu vreau ca mamaie să stea cu noi!
În acea zi s-a schimbat ceva. Irina a început să mă implice mai mult: mergeam împreună la cumpărături, găteam împreună, iar Mara își făcea temele lângă mine.
Dar frica nu a dispărut niciodată complet. În fiecare seară mă întreb dacă mâine va veni ziua când voi fi dată la o parte.
Poate că bătrânețea e cel mai greu examen al vieții: nu pentru că ne pierdem puterile, ci pentru că riscăm să ne pierdem locul în inimile celor dragi.
Oare câți dintre noi trăim cu teama asta? Oare chiar devenim poveri pentru copiii noștri sau doar uităm cât valorăm?