Pe pragul a cincizeci de ani: Întoarcerea la o iubire veche

— Nu pot să mai trăiesc așa, Ilinca! Nu mai pot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mâinile îmi strângeau nervos marginea mesei din bucătărie. Era 7 dimineața, iar lumina palidă de februarie se strecura printre storurile vechi. Ilinca s-a oprit din tăiatul legumelor și m-a privit lung, cu ochii ei cenușii, obosiți de ani și de compromisuri.

— Ce vrei să spui, Mihai? Ce nu mai poți? Să trăiești cu mine? Să trăiești cu noi? a întrebat ea, încercând să-și păstreze calmul, dar vocea îi trăda spaima.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Copiii noștri, Vlad și Ana, dormeau încă. M-am uitat la ceas: 7:03. În trei minute, viața mea avea să se schimbe pentru totdeauna.

— Ilinca, nu e vina ta. Nu e vina nimănui. E doar… eu nu mai pot să mă mint. De ani de zile mă trezesc dimineața și mă întreb dacă asta e tot ce mi-a fost dat. Dacă nu cumva am ratat ceva esențial. Și nu pot să mai fug de răspuns.

Ea a lăsat cuțitul jos și s-a sprijinit de chiuvetă. Am văzut cum îi tremură umerii.

— E cineva? a șoptit ea. O altă femeie?

Am dat din cap încet.

— Nu e cineva nou. E cineva vechi. Foarte vechi. Maria.

Numele ei a plutit în aer ca un blestem. Maria — fata cu ochi verzi din liceu, prima mea iubire, cea care plecase la București și pe care n-o mai văzusem de aproape treizeci de ani. Dar niciodată nu o uitasem. Ne regăsisem întâmplător pe Facebook acum un an. Un like, un mesaj timid, apoi ore întregi de conversații târzii despre trecut, despre ce-ar fi fost dacă…

Ilinca s-a prăbușit pe scaun.

— Și copiii? Ce le spunem? Ce le faci?

Am simțit cum mă sufoc sub greutatea vinovăției.

— Nu vreau să le fac rău. Dar nici nu pot să trăiesc o minciună doar ca să nu-i rănesc. Am încercat, Ilinca. Am încercat să te iubesc cum meriți. Dar inima mea e în altă parte.

A urmat o tăcere apăsătoare. În camera alăturată s-a auzit ușa trântindu-se — Vlad se trezise.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcută. Ana m-a privit cu ură când i-am spus că plec. Vlad a refuzat să-mi vorbească două săptămâni. Ilinca plângea noaptea, crezând că nu o aud. Vecinii au început să șușotească pe la colțuri — „L-a apucat criza vârstei mijlocii”, „O fi găsit vreo puștoaică”. Nimeni nu știa adevărul: că nu era vorba de o pasiune nouă, ci de o rană veche care nu se închisese niciodată.

M-am mutat într-o garsonieră mică în Drumul Taberei. Pereții erau goi, mirosul de vopsea proaspătă mă amețea. În fiecare seară vorbeam cu Maria la telefon ore întregi. Ea era divorțată de mult, locuia singură cu pisica ei bătrână și părea la fel de speriată ca mine.

— Crezi că facem bine? mă întreba ea adesea.

— Nu știu, îi răspundeam sincer. Dar știu că nu mai pot trăi fără tine.

Primele luni au fost un amestec ciudat de libertate și vinovăție. Mergeam cu Maria la teatru sau la plimbare prin Herăstrău ca doi adolescenți târzii, dar când mă întorceam acasă și vedeam pozele copiilor pe perete, mă simțeam ca ultimul om.

Într-o duminică după-amiază, Ana a venit la mine fără să anunțe. Avea ochii roșii și privirea încăpățânată a mamei ei.

— De ce ai făcut asta? De ce ai distrus totul pentru o femeie pe care n-ai mai văzut-o de treizeci de ani?

Am încercat să-i explic că uneori dorul e mai puternic decât rațiunea, că unele iubiri nu mor niciodată, doar dorm adânc până când ceva le trezește din nou la viață. Dar Ana m-a privit ca pe un străin.

— Pentru mine și Vlad ai murit în ziua aia, mi-a spus înainte să plece.

M-am prăbușit pe canapea și am plâns ca un copil. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am distrus totul pentru o iluzie.

Cu timpul, relația cu Maria a devenit mai reală decât orice avusesem vreodată cu Ilinca. Ne certam pentru prostii — cine spală vasele, cine uitase să cumpere pâine — dar fiecare atingere avea gustul unei vieți noi. Totuși, rana despărțirii de copii nu s-a vindecat niciodată complet.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am primit un mesaj de la Vlad: „Tata, putem să ne vedem?” Am alergat prin ploaie până la cafeneaua unde mă aștepta. Era bărbat acum, cu barba nerasă și ochii triști.

— Nu te pot ierta încă, mi-a spus el. Dar vreau să înțeleg de ce ai ales-o pe ea și nu pe noi.

I-am spus adevărul: că uneori viața ne pune în fața unor alegeri imposibile; că am ales să fiu sincer cu mine însumi după ani de minciuni; că îi iubesc pe el și pe Ana mai mult decât orice pe lume, dar nu pot trăi fără sufletul meu pereche.

Nu știu dacă m-a crezut sau dacă m-a iertat vreodată cu adevărat. Dar în acea seară am simțit că poate există speranță pentru noi toți — chiar dacă drumul spre împăcare e lung și plin de obstacole.

Acum, la aproape un an de când am plecat, încă mă trezesc uneori noaptea cu inima strânsă de teamă și regret. Dar când Maria îmi zâmbește dimineața peste ceașca de cafea și îmi atinge mâna ușor, știu că am ales viața care mi se potrivește.

Oare merită să-ți urmezi inima chiar dacă riști să pierzi totul? Sau există momente când datoria față de familie ar trebui să fie mai presus decât dorințele tale? Voi ce ați fi făcut în locul meu?