Opt luni sub presiune: Sunt doar un portofel pentru părinții mei?

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la plicul cu bani pe care trebuia să-l las pe masa din bucătărie. Era deja a opta lună în care jumătate din salariul meu mergea direct către părinți, pentru renovarea apartamentului nostru vechi din Drumul Taberei.

Mama s-a uitat la mine cu acea privire pe care o știam prea bine — amestec de dezamăgire și șantaj emoțional. — Rareș, nu e ca și cum ne-am dori să-ți cerem bani. Dar cine altcineva să ne ajute? Tu ești singurul nostru copil.

Tata, care până atunci tăcuse, a oftat adânc și a spus: — Dacă nu ne ajuți tu, cine să o facă? Crezi că ne place să depindem de tine?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De când mă știu, am fost copilul model: note bune, politețe, niciodată nu am ieșit din cuvântul lor. Dar acum, la 27 de ani, cu un job la o firmă de IT și visuri despre o viață pe cont propriu, mă simțeam captiv în propria familie.

Totul a început când au decis să renoveze apartamentul. „E nevoie, Rareș, nu mai putem trăi în condițiile astea”, mi-a spus mama într-o zi, arătând spre pereții scorojiți și mobila veche de pe vremea bunicilor. Inițial am fost de acord să contribui — era normal, nu? Dar apoi sumele au crescut, iar cererile au devenit tot mai insistente. „Mai trebuie bani pentru faianță”, „Trebuie schimbate țevile”, „Nu ajung banii pentru parchet”.

Prietenii mei râdeau când le povesteam. „Ești prea moale, Rareș! Spune-le că ai și tu viața ta!” Dar cum să le spun asta părinților mei? Ei au muncit toată viața pentru mine. Tata a fost șofer pe autobuz, mama vânzătoare la alimentara din colț. Nu au avut niciodată prea mult, dar nici nu mi-au refuzat nimic. Și totuși, simțeam că mă sufoc.

În fiecare lună, când primeam salariul, făceam același drum: scoteam banii de la bancomat și îi puneam în plicul alb. Îl lăsam pe masă și plecam la garsoniera mea închiriată din Militari, unde mă simțeam ca un chiriaș în propria viață. Nu-mi permiteam decât strictul necesar: mâncare ieftină, haine rareori noi, nici vorbă de vacanțe sau ieșiri cu prietenii.

Într-o seară, după ce am lăsat plicul cu bani acasă, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat: oare chiar asta e viața mea? Să muncesc doar ca să întrețin niște oameni care nu mă văd decât ca pe o sursă de venit? Sau poate sunt doar egoist…

A doua zi dimineață, la birou, colega mea Ioana m-a întrebat de ce par atât de abătut. I-am povestit totul — despre presiunea constantă, despre vinovăția care mă roade. Ea m-a privit lung și mi-a spus: — Rareș, tu nu trăiești pentru tine. Îți dai seama că părinții tăi nu vor înceta niciodată să ceară? Poate că trebuie să pui o limită.

Am început să mă gândesc serios la asta. Seara următoare am încercat să vorbesc cu mama:
— Mamă, nu mai pot să vă dau atâția bani. Am și eu nevoie de ei…
Ea a început să plângă: — Deci acum ne lași baltă? După tot ce am făcut pentru tine?
Tata a ridicat vocea: — Dacă nu poți să ne ajuți, spune direct! Nu ne mai umili!

M-am simțit ca un trădător. Am plecat fără să spun nimic. În drum spre casă mi-am sunat prietena, Daria. Ea mi-a spus răspicat: — Rareș, dacă nu te oprești acum, n-o să mai ai niciodată curajul să-ți trăiești viața.

În următoarele zile am evitat să merg acasă. Mama îmi trimitea mesaje lungi cu reproșuri: „Nu te mai interesează de noi”, „Ne-ai uitat”. Tata nu-mi răspundea la telefon. M-am simțit singur și vinovat. Dar pentru prima dată în viață am început să economisesc bani pentru mine: mi-am cumpărat o pereche de pantofi noi și am ieșit cu Daria la film.

După două săptămâni de tăcere, am primit un mesaj scurt de la tata: „Vino acasă.” Am intrat în apartament cu inima cât un purice. Mama era în bucătărie, cu ochii roșii de plâns. Tata m-a privit grav:
— Rareș, știm că ți-e greu. Dar și nouă ne e greu. Poate că am exagerat…
Mama a oftat: — Ne e teamă că dacă nu te implici acum, o să ne uiți cu totul.

Am stat toți trei la masă și am vorbit ore întregi. Le-am spus cât de sufocat mă simt și cât de mult îmi doresc să fiu independent. Le-am promis că îi voi ajuta în continuare, dar nu cu prețul propriei mele vieți.

Nu a fost ușor. Relația noastră s-a schimbat — uneori încă simt presiunea lor, alteori vinovăția mă apasă ca o piatră pe piept. Dar încet-încet am început să-mi construiesc propriul drum.

Mă întreb adesea: oare cât din loialitatea față de familie e iubire adevărată și cât e doar frică de a nu-i dezamăgi? Până unde trebuie să mergem pentru cei dragi fără să ne pierdem pe noi înșine?