Tăcerea mamei: Frica de despărțire și secretul despre fiul meu

— Ivana, iar ai uitat să pui sare în ciorbă? Vocea lui Mihai răsună tăios din bucătărie, iar eu tresar, strângând lingura în mână până mi se albesc degetele. Rareș stă la masă, cu ochii pierduți în farfurie, jucându-se cu firimiturile. Îl privesc pe furiș, încercând să-mi ascund neliniștea. Nu e prima dată când Mihai se plânge de ceva mărunt, dar astăzi simt că fiecare reproș e o lovitură direct în stomac.

— Scuze, Mihai, am fost puțin distrasă… răspund încet, fără să-l privesc. El oftează și se așază la masă, trântind tacâmurile. Rareș nu reacționează. Are șapte ani și încă nu vorbește clar. Nu se joacă cu ceilalți copii din bloc, nu râde la glumele lui Mihai, nu răspunde când îl strig. De fiecare dată când Mihai întreabă ce e cu el, găsesc o scuză: „E obosit”, „A avut o zi grea la grădiniță”, „Așa sunt băieții, mai tăcuți”. Dar știu că nu e doar atât.

M-am temut mereu de momentul în care Mihai va afla adevărul. Am văzut cum îi sclipeau ochii când s-a născut Rareș, cum îl ridica în brațe și îi promitea că-l va învăța să meargă pe bicicletă, să pescuiască, să fie „bărbat adevărat”. Dar Rareș nu a spus niciodată „tata”. Nu a alergat niciodată spre el când venea acasă. Și eu am început să mint. La început, minciuni mici: „A spus ceva azi la grădiniță”, „Educatoarea zice că e timid”. Apoi am început să ascund rapoartele de la psiholog, să șterg mesajele de la terapeuți, să inventez motive pentru întâlnirile noastre la cabinet.

În fiecare seară, când Rareș adoarme lângă mine, mă uit la chipul lui liniștit și mă întreb dacă fac bine. Dacă nu cumva îi răpesc șansa la ajutor doar pentru că mi-e frică de reacția lui Mihai. Dar nu pot uita privirea lui când l-am întrebat odată dacă ar putea accepta un copil „altfel”. S-a încruntat și a spus: — Copiii trebuie să fie normali. Să nu ajungem de râsul lumii.

De atunci am știut că sunt singură. Mama mea mi-a spus să-i spun adevărul: — Ivana, nu poți ascunde la nesfârșit. Dar eu am tăcut. Tata a murit când eram mică și mama a crescut singură doi copii. Știu ce înseamnă să fii părăsită. Nu vreau ca Rareș să crească fără tată.

Într-o zi, la școală, doamna învățătoare m-a chemat la o discuție. — Doamnă Popescu, Rareș are nevoie de ajutor specializat. Nu ține pasul cu ceilalți copii. V-ați gândit la o evaluare? Am simțit cum mi se taie respirația. Am dat din cap că da, dar știam că nu pot face nimic fără ca Mihai să afle.

Seara aceea a fost un coșmar. Mihai a venit acasă obosit și nervos. Rareș a vărsat laptele pe masă și Mihai a țipat la el: — Ce-i cu tine? De ce nu poți fi ca ceilalți copii? Rareș s-a retras sub masă și a început să plângă încet. Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Mihai, lasă-l! am strigat fără să-mi dau seama.

— Ce-ai pățit? De ce sari așa?

— E doar un copil! am spus printre lacrimi.

— Un copil care nu vorbește normal la vârsta asta? Ce-ai făcut cu el?

Am vrut să-i spun totul atunci. Să-i arăt dosarele ascunse în dulap, să-i spun despre nopțile în care am plâns lângă patul lui Rareș rugându-mă să fie bine. Dar m-am oprit. Mi-a fost frică.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. L-am privit pe Rareș cum doarme și m-am întrebat dacă nu cumva îi fac mai mult rău decât bine ascunzând adevărul. A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Colega mea, Alina, m-a tras deoparte:

— Ivana, pari epuizată. Ce se întâmplă?

Am izbucnit în plâns în fața ei. I-am spus totul: despre Rareș, despre frica mea de Mihai, despre minciunile care mă sufocau.

— Nu poți trăi așa la nesfârșit, mi-a spus ea blând. Copilul tău are nevoie de tine întreagă, nu frântă.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara am găsit curajul să-i spun mamei că vreau să-i spun lui Mihai adevărul.

— Fii pregătită pentru orice reacție, mi-a spus ea. Dar nu uita: Rareș are nevoie de părinți sinceri și uniți.

Am pregătit masa ca de obicei, dar inima îmi bătea nebunește. Când Mihai a intrat pe ușă, l-am rugat să stea jos.

— Trebuie să vorbim.

M-a privit suspicios.

— Despre ce?

— Despre Rareș… Despre ce se întâmplă cu el.

I-am povestit totul: vizitele la psiholog, diagnosticul de tulburare de spectru autist, terapiile pe care le făceam pe ascuns. L-am privit cum fața i se schimbă: mai întâi neîncredere, apoi furie, apoi ceva ce n-am mai văzut niciodată — teamă.

— De ce nu mi-ai spus? a întrebat printre dinți.

— Mi-a fost frică… Mi-a fost frică să nu ne pierzi.

A izbucnit:

— Ai mințit! Ani de zile! Cum ai putut?

Rareș a apărut în pragul ușii, speriat de tonul ridicat al vocii lui Mihai. M-am dus la el și l-am luat în brațe.

— Îmi pare rău… am șoptit printre lacrimi.

Mihai a plecat din casă în acea noapte. Nu s-a întors două zile. Au fost cele mai lungi două zile din viața mea. Mama a venit să stea cu noi și m-a ajutat să-i explic lui Rareș că tata are nevoie de timp.

Când s-a întors Mihai, era schimbat. Obosit, palid, dar mai blând decât l-am văzut vreodată.

— Nu știu dacă pot accepta totul dintr-odată… Dar vreau să încerc pentru voi.

Am plâns amândoi atunci — pentru tot ce pierdusem și pentru tot ce mai aveam încă de salvat.

Acum mergem împreună la terapie cu Rareș. Nu e ușor — uneori Mihai încă se retrage în tăcere sau devine irascibil fără motiv. Dar suntem împreună și Rareș începe să spună primele propoziții clare.

Mă întreb uneori: dacă aș fi spus adevărul mai devreme, ar fi fost altfel? Cât de mult putem ascunde din iubire înainte ca minciuna să ne distrugă? Poate cineva să ierte cu adevărat atunci când adevărul doare atât de tare?