Între a fi mamă și a fi fiică: Povestea unei alegeri dureroase

— Nu pot să cred, mamă! Cum poți să faci asta? Cum poți să mă lași singură când am cea mai mare nevoie de tine?

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de cafea se amesteca cu cel de supă rămasă de la prânz. Mama stătea în fața mea, cu mâinile strânse pe cana de ceai, privindu-mă cu ochii ei albaștri, obosiți, dar hotărâți. Avea 63 de ani și, până acum două luni, era stâlpul casei noastre. După ce tata a murit, ne-am apropiat mai mult ca niciodată. M-a ajutat cu copiii, cu mâncarea, cu tot ce înseamnă viața de mamă singură. Dar acum… totul s-a schimbat.

— Ioana, nu vreau să te rănesc, dar am dreptul să fiu fericită. Am dreptul la viața mea. Nu pot să fiu doar bunica copiilor tăi.

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. M-am uitat la ea, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. În mintea mea, mama era mereu acolo pentru mine. Era firesc să mă bazez pe ea. Dar acum… Acum avea un nou iubit, pe Doru, un bărbat divorțat din cartierul vecin. Ieșeau la plimbări, mergeau la teatru, la dansuri pentru pensionari. Își făcea unghiile roșii și își cumpărase o rochie nouă. Parcă nu o mai recunoșteam.

— Și eu am nevoie de tine! Nu vezi că nu mai pot? Rareș are febră iar, Maria nu vrea să doarmă fără tine… Eu nu mai am timp nici să respir! — am izbucnit, simțind cum furia îmi urcă în gât.

Mama a oftat adânc.

— Ioana, știu că ți-e greu. Dar nu pot trăi doar pentru alții. Am făcut-o toată viața. Pentru tine, pentru tatăl tău… Acum vreau să simt că trăiesc și eu.

Am ieșit din bucătărie trântind ușa. M-am dus în camera copiilor. Maria plângea după bunica ei. Rareș tușea în somn. Am simțit cum mă sufoc între pereții aceia plini de jucării și haine mici. M-am prăbușit pe covor și am plâns în tăcere.

Seara, când copiii au adormit, am sunat-o pe sora mea, Alina.

— Tu ai auzit ce face mama? Ne lasă baltă pentru un bărbat! — am spus printre suspine.

Alina a tăcut câteva secunde.

— Ioana… poate că are dreptate. Și ea are dreptul la fericire. Noi ne-am făcut familiile noastre…

— Ușor de zis când tu ai soț acasă! Eu sunt singură! — am țipat fără să-mi dau seama.

Am închis telefonul și m-am simțit mai singură ca niciodată. În zilele următoare, mama venea tot mai rar. Îmi trimitea mesaje: „Sunt la film cu Doru”, „Mergem la munte două zile”, „Sunt bine, vă pup”. Copiii întrebau mereu de ea. Eu le inventam scuze: „Bunica e ocupată”, „Bunica e obosită”. Dar adevărul era că bunica nu mai era a noastră.

Într-o seară ploioasă, după ce i-am pus pe copii la culcare, am găsit curajul să-i scriu mamei un mesaj lung. I-am spus cât mă doare absența ei, cât mă simt trădată și cât mi-e teamă că nu voi face față singură. I-am spus că mi-e dor de ea și că nu știu cum să fiu mamă fără sprijinul ei.

A doua zi dimineață, a venit la mine acasă. Avea ochii roșii de plâns.

— Ioana… Nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot renunța la ce simt acum. Doru m-a făcut să mă simt din nou vie… Nu vreau să aleg între tine și el.

Am stat mult timp una lângă alta pe canapea, fără să spunem nimic. Am simțit că ceva s-a rupt între noi — dar poate că era nevoie să se rupă ca să putem construi altceva.

În lunile care au urmat, am început să mă descurc singură. Am cerut ajutorul unei vecine când copiii erau bolnavi. Am început să merg la psiholog — pentru prima dată în viață — și am descoperit cât de mult mă definesc așteptările celorlalți. Mama venea uneori la noi, dar nu mai era prezentă ca înainte. Era veselă, povestea despre excursii și concerte, iar copiii o ascultau fascinați.

Într-o zi, Maria mi-a spus:

— Mami, bunica e fericită! Poate o să fii și tu fericită într-o zi!

M-am uitat la ea și am zâmbit printre lacrimi. Poate că avea dreptate.

Acum, după aproape un an de când mama a ales iubirea în locul nepoților ei, încă mă doare absența ei din viața noastră de zi cu zi. Dar am început să o înțeleg. Să-i respect alegerea. Să-mi dau voie să fiu vulnerabilă și să cer ajutor atunci când nu mai pot.

Mă întreb uneori: Oare câți dintre noi avem curajul să alegem pentru noi înșine? Și cât de mult ne putem iubi copiii fără să ne pierdem pe noi?