„Nu am fost niciodată o mamă bună”: Mărturisirea care mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine!
Vocea Irinei a spart liniștea din sufrageria noastră mică, în care doar ploaia de afară mai îndrăznea să vorbească. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam pe marginea canapelei, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi găsesc respirația. Irina, fiica mea de 27 de ani, mă privea cu ochii roșii de plâns.

— Ce vrei să spui? am întrebat, deși inima îmi bătea atât de tare încât abia îi auzeam cuvintele.

— Toată viața am simțit că nu sunt destul pentru tine. Că nu contez. Că nu mă vezi, mamă!

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Ani de zile m-am chinuit să fiu o mamă bună. Să-i pun mâncare pe masă, să-i cumpăr haine curate, să mă asigur că are tot ce-i trebuie. Dar niciodată nu am știut cum să-i spun că o iubesc. Niciodată nu am știut să o ascult cu adevărat.

Mi-am adus aminte de serile în care veneam obosită de la fabrica de confecții, cu mâinile crăpate și ochii roșii de la ață. Tata ei, Viorel, plecase când Irina avea doar șapte ani. A spus că nu mai poate trăi cu o femeie atât de rece și o fetiță atât de „dificilă”. Atunci am învățat să-mi țin lacrimile pentru mine și să-mi fac treaba. Să nu mă plâng. Să nu arăt slăbiciune.

— Irina, am făcut tot ce am putut…

— Știu! Dar nu a fost destul! Niciodată nu m-ai întrebat ce simt. Niciodată nu m-ai ținut în brațe când plângeam după tata. Mereu mi-ai spus să fiu tare, să nu mă văd slabă…

Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să-i spun că și eu am suferit, că și mie mi-a fost greu. Dar am tăcut. Pentru prima dată în viață, am ascultat-o cu adevărat.

— Ți-am scris o scrisoare când aveam 15 ani. Ți-am lăsat-o pe pernă. Îți amintești?

Mi-am dat seama că nu-mi aminteam. Sau poate că nu am vrut să-mi amintesc. Poate că am aruncat-o fără să o citesc, crezând că e vreo prostie adolescentină.

— Nu… nu-mi amintesc, am șoptit rușinată.

Irina a izbucnit în plâns.

— Atunci am înțeles că nu contez pentru tine.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toți anii aceia în care am crezut că fac bine… Toate sacrificiile mele… Pentru ce? Pentru ca ea să se simtă singură?

— Irina, iartă-mă… Nu știu cum să fiu altfel…

A venit lângă mine și mi-a luat mâinile reci între ale ei.

— Mamă, nu vreau să te rănesc. Dar trebuie să știi adevărul meu. Nu vreau să mai trăim în tăcere.

Am stat așa minute bune, fără să spunem nimic. Doar ploaia ne ținea companie.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care aș fi putut fi altfel: când a venit acasă cu nota mică la matematică și i-am spus că „nu e capabilă”, când a vrut să meargă la liceul de arte și eu am obligat-o să aleagă economicul „ca să aibă un viitor”, când a venit acasă târziu și i-am trântit ușa-n nas fără să întreb de ce plângea.

A doua zi dimineață, i-am făcut cafeaua preferată și am așteptat-o la masă.

— Irina… vreau să încerc să te ascult mai mult. Să te cunosc cu adevărat. Poți să-mi spui orice…

M-a privit neîncrezătoare.

— Nu știu dacă pot, mamă… Dar apreciez că încerci.

Au trecut luni de atunci. Am început să merg la terapie la insistențele Irinei. Am descoperit cât de mult m-au marcat propriile mele răni din copilărie — mama mea era la fel de rece, iar tata bea și ne bătea pe toți. Am învățat să spun „te iubesc”, chiar dacă la început mi s-a părut ciudat și forțat.

Irina s-a mutat între timp cu iubitul ei, Radu. O sun aproape zilnic și încerc să nu-i dau sfaturi necerute. Încerc doar să ascult.

Uneori mă întreb dacă nu e prea târziu pentru noi două. Dacă toate rănile astea pot fi vindecate vreodată complet. Dar apoi îmi aduc aminte de seara aceea ploioasă și de curajul Irinei de a-mi spune adevărul ei.

Poate că nu am fost niciodată o mamă bună după standardele altora. Dar acum încerc să fiu o mamă prezentă, sinceră și vulnerabilă.

Mă uit la poza noastră din copilăria ei — eu tânără, ea cu codițe și ochii mari — și mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu vinovăția asta mută? Oare câte mame și fiice nu-și spun niciodată adevărul?

Poate că nu e niciodată prea târziu să ne ascultăm copiii. Sau poate… voi ce credeți? E posibil ca două inimi rănite să se regăsească după atâția ani?