Umbrele trecutului: Povestea unei alegeri imposibile

— Irina, te rog… nu am pe nimeni altcineva. Vocea lui Doru răsuna slab în telefon, ca o umbră a bărbatului pe care îl știam cândva. Era ora două după-amiaza, eram la birou, cu ochii în monitor și gândurile la prezentarea pe care trebuia s-o termin până la finalul zilei. Dar cuvintele lui m-au smuls din realitatea mea ordonată și m-au aruncat direct în mijlocul unui trecut pe care încercasem ani de zile să-l uit.

Nu vorbisem cu Doru de aproape patru ani. Divorțul nostru fusese un război rece, plin de reproșuri, tăceri grele și uși trântite. Ne-am împărțit viața ca pe o avere: el a luat apartamentul din Militari, eu am rămas cu pisica și cu amintirile. Niciunul nu a mai privit înapoi. Până azi.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi țin vocea neutră.

— Am căzut pe scări la bloc. Mi-am rupt piciorul. Nu pot să mă mișc prea mult… și nu am pe nimeni care să mă ajute. Te rog, Irina, doar câteva zile.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Totul în mine urla „nu”. Dar ceva, poate o urmă de milă sau poate doar obișnuința de a-i răspunde mereu la nevoie, m-a făcut să accept. Am închis telefonul cu mâna tremurândă și m-am întrebat dacă nu cumva fac cea mai mare greșeală din viața mea.

A doua zi dimineață am sunat la ușa lui Doru cu o sacoșă plină de cumpărături și cu inima cât un purice. M-a întâmpinat sprijinit într-un cadru metalic, cu fața trasă și ochii încercănați. Apartamentul era neschimbat: aceleași perdele galbene, același miros de cafea veche și singurătate.

— Mulțumesc că ai venit, a spus el încet.

— Nu stau mult, am răspuns scurt.

Am început să-i gătesc, să-i fac ordine prin casă, să-i aduc medicamentele prescrise de doctor. În fiecare zi mă simțeam ca o străină în propria mea poveste. Doru era tăcut, aproape absent. Uneori îl surprindeam privind pe geam minute în șir, ca și cum ar fi căutat ceva ce nu mai putea găsi.

În a șaptea zi, când îi schimbam pansamentul la picior, m-a întrebat brusc:

— Irina… tu crezi că oamenii pot fi iertați pentru greșelile lor?

Am ridicat din umeri.

— Depinde ce au făcut.

A tăcut mult timp. Apoi a început să vorbească, cu voce joasă, ca și cum s-ar fi temut că pereții ar putea auzi. Mi-a povestit despre noaptea aceea de acum cinci ani, când s-a întors acasă târziu și beat. Eu dormeam deja. El a intrat tiptil în dormitor și a găsit telefonul meu pe noptieră. A citit mesajele dintre mine și sora mea, Oana — discuții despre nefericirea mea în căsnicie, despre gândurile mele de a pleca. Atunci a decis să mă rănească înainte să-l rănesc eu.

— Am inventat totul despre tine și colegul tău de la muncă… Știi, zvonurile alea care au ajuns la tine? Eu le-am pornit. Am vrut să te fac să suferi. Să te simți vinovată.

M-am uitat la el ca la un străin. Îmi amintesc cât de tare m-au durut acele acuzații nefondate, cum m-au izolat prietenii comuni, cum mama mea nu m-a crezut niciodată pe deplin. Toți au presupus că „unde-i fum, e și foc”.

— De ce-mi spui asta acum? am întrebat printre dinți.

— Pentru că nu mai pot trăi cu mine însumi. Pentru că am rămas singur și merit asta. Dar tu nu meritai ce ți-am făcut.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept — nu furie, nu ură, ci o tristețe adâncă și grea ca plumbul. Toți anii aceia pierduți, toate lacrimile vărsate în zadar…

— Știi ce e cel mai greu? l-am întrebat după o vreme. Să realizez că am trăit cu un om pe care nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat.

A doua zi am plecat fără să mă uit înapoi. L-am lăsat pe Doru cu regretele lui și cu singurătatea pe care singur și-a ales-o. Dar povara adevărului spus prea târziu m-a urmărit mult timp după aceea.

Mă întreb uneori: câte vieți distrugem din orgoliu sau frică? Și dacă iertarea vine prea târziu… mai contează?