Când soacra mea a devenit colega mea de casă – Povestea unei familii la limită

— Nu cred că mai pot, Radu! Am spus-o printre dinți, încercând să nu ridic vocea, deși inima îmi bătea nebunește. Era trecut de miezul nopții și, din bucătărie, se auzea iar vocea Elenei, soacra mea, care vorbea la telefon cu sora ei din Bacău. De când se mutase la noi, casa nu mai era a mea. Nici măcar nu mai era a noastră. Era a ei.

Totul a început într-o seară ploioasă de noiembrie. Radu a venit acasă cu o privire vinovată și mi-a spus că mama lui nu mai poate sta singură după ce a căzut pe scări. „E doar pentru câteva luni, până se pune pe picioare,” mi-a spus el, evitând să mă privească în ochi. Am simțit atunci un nod în stomac. Știam că „câteva luni” înseamnă, de fapt, „cine știe cât”.

Elena a intrat pe ușă cu două valize și o privire hotărâtă. M-a sărutat pe obraz, dar am simțit răceala din gestul ei. „Sper că nu deranjez prea mult,” a spus, dar tonul ei sugera că nu-i păsa dacă deranjează sau nu. În primele zile am încercat să fiu amabilă. I-am făcut ceaiuri, i-am adus perne suplimentare și am încercat să-i ascult poveștile despre tinerețea ei la țară.

Dar curând au început micile înțepături. „Așa gătești tu ciorba? La noi în familie se făcea altfel.” Sau: „Nu-i așa că Radu era mai ordonat înainte să se însoare?” La început am zâmbit forțat și am lăsat să treacă. Dar fiecare remarcă era ca o picătură chinezească.

Într-o dimineață, am găsit-o pe Elena în bucătărie, răscolind prin dulapuri. „Caut borșul ăla adevărat, nu ce folosești tu.” Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. „Elena, te rog să mă anunți când ai nevoie de ceva.” M-a privit peste ochelari: „Draga mea, aici suntem toți familie. Nu trebuie să cer voie.”

Radu încerca să fie mediator. Seara, când îi spuneam cât de greu îmi este, îmi răspundea: „E mama… Nu pot s-o las singură.” Îl înțelegeam. Dar cine mă înțelegea pe mine? Prietenele mele râdeau amar: „Ai grijă să nu-ți ia locul!”

Au trecut săptămâni și tensiunea creștea. Elena comenta orice: cum spăl rufele, cum aranjez masa, cum vorbesc cu fiica noastră, Mara. Într-o zi, Mara a venit plângând: „Bunica zice că nu știu să mă port ca o domnișoară.” Am simțit că explodez.

Într-o seară, după ce Mara s-a culcat, am izbucnit:
— Radu, nu mai pot! Simt că nu mai am loc în casa mea!
El s-a uitat la mine obosit:
— Ce vrei să fac? S-o dau afară?
— Nu! Dar vreau să mă asculți! Să-i spui și tu ceva!

A doua zi dimineață, Elena m-a întâmpinat cu o privire glacială:
— Am auzit că ai ceva de spus despre mine.
Am rămas fără cuvinte.
— Să știi că eu nu vreau să fiu o povară. Dar dacă nu mă vrei aici…
— Nu e vorba de asta… Dar simt că nu mai am intimitate.
— Intimitate? Draga mea, când ai familie, uiți de intimitate!

Am plecat la serviciu cu ochii în lacrimi. La birou nu mă puteam concentra. Colega mea, Ioana, m-a tras deoparte:
— Ce ai pățit?
Am izbucnit:
— Soacra mea mănâncă sufletul cu lingurița!
Ea a râs trist:
— Și mama stă cu noi de doi ani. E greu… Dar trebuie să-ți impui limitele.

Seara am încercat să vorbesc calm cu Elena:
— Putem stabili niște reguli? Să avem fiecare spațiul nostru?
Ea a ridicat din umeri:
— Faci cum vrei tu… Eu oricum nu mai am mult.
M-am simțit vinovată și furioasă în același timp.

Zilele au trecut între certuri mocnite și tăceri apăsătoare. Mara devenea tot mai retrasă. Radu era tot mai absent. Eu mă simțeam invizibilă în propria casă.

Într-o duminică dimineață, Elena a făcut un atac de panică. Am alergat cu ea la spital. În sala de așteptare, Radu mi-a strâns mâna:
— Îmi pare rău… Poate am greșit că am adus-o aici fără să te întreb.
L-am privit lung:
— Poate toți am greșit undeva…

După acel episod, lucrurile s-au schimbat puțin. Am început să vorbim mai deschis. Am stabilit zile când fiecare gătește ce vrea. Am făcut un program pentru baie și pentru televizor. Nu e perfect, dar e suportabil.

Uneori mă întreb dacă sacrificiul pentru familie merită toate rănile astea mici care se adună zi de zi. Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?