„Nu voi mai reveni aici”: Ziua în care familia mea s-a destrămat

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să stau aici nici măcar un minut! vocea lui Vlad răsună ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu mileuri și fotografii vechi. Mâinile lui tremurau pe marginea mesei, iar ochii îi ardeau de furie și neputință. Mama lui, doamna Stancu, stătea în capătul mesei, cu buzele strânse și privirea rece, ca și cum ar fi fost gata să mă strivească dintr-o singură privire. Tata-socru, domnul Stancu, își dregea glasul și încerca să schimbe subiectul, dar tensiunea plutea în aer ca o ceață groasă.

Eu, Ilinca, mă simțeam prinsă ca într-o capcană. Îmi strângeam palmele sub masă, încercând să-mi ascund tremurul. Venisem aici duminică, ca în fiecare lună, cu speranța că poate, de data asta, lucrurile vor fi altfel. Poate că doamna Stancu va înceta să mă privească de parcă aș fi o intrusă în propria mea familie. Poate că Vlad va reuși să-și apere soția fără să se simtă vinovat. Dar totul s-a destrămat într-o clipă, când mama lui a aruncat acea frază care mi-a sfâșiat sufletul:

— Nu știu ce ai găsit la fata asta, Vlad. De când ai adus-o în casă, parcă nu mai ești tu.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Vlad s-a ridicat brusc de pe scaun, trântind farfuria pe masă.

— Ajunge! Ilinca e soția mea și dacă nu poți să o accepți, atunci nu mai venim niciodată aici!

Doamna Stancu a oftat teatral, ridicând din umeri:

— Faci ce vrei, dar să nu uiți cine te-a crescut și cine ți-a dat totul!

M-am ridicat încet de la masă. Simțeam că nu mai pot respira. Am ieșit pe balconul mic, cu vedere spre blocurile cenușii din cartierul Titan. Am tras aer adânc în piept și am încercat să-mi stăpânesc lacrimile. În spatele meu, ușa s-a deschis încet.

— Ilinca… îmi pare rău. Nu trebuia să te aduc aici azi. Mereu sper că se va schimba ceva, dar… nu se schimbă nimic, a șoptit Vlad.

L-am privit lung. Îl iubeam pe Vlad cu toată ființa mea, dar simțeam că mă sufoc între loialitatea lui față de părinți și dragostea pentru mine. În fiecare duminică era la fel: priviri tăioase, remarci acide despre cum gătesc sau despre cum nu sunt „de nasul lor”.

— Vlad, nu mai pot. Nu vreau să mai vin aici. Mă doare prea tare.

El a dat din cap încet, cu ochii în pământ.

— Știu… Dar dacă nu venim, mama va spune că te-am lăsat să mă îndepărtezi de familie.

— Poate că e timpul să-ți faci propria familie, Vlad. Cu mine. Fără să ne uităm mereu peste umăr.

Am plecat devreme în acea zi. Pe drum spre casă nu am vorbit deloc. În mintea mea se derulau scenele din ultimii ani: prima dată când am venit la ei și doamna Stancu m-a întrebat dacă părinții mei sunt „de la țară”, Crăciunurile petrecute cu noduri în gât și Paștile în care mă simțeam invizibilă.

Seara, acasă, Vlad a încercat să mă îmbuneze:

— Hai să nu mai mergem o vreme. Poate se liniștesc lucrurile.

Dar liniștea nu a venit niciodată. Au urmat telefoane reci de la soacră-mea:

— Să știi că Vlad nu era așa înainte să apari tu! Ai reușit să-l schimbi complet!

Apoi au început presiunile subtile: „Poate ar trebui să vă gândiți la un copil, poate așa se va schimba atmosfera.” Dar eu știam că un copil nu poate repara o rană atât de adâncă.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Vlad a venit acasă abătut.

— Mama a făcut infarct. E la spital.

Am simțit un val de vinovăție care m-a lovit ca un trăsnet. Am mers împreună la spital. Doamna Stancu era palidă și slăbită pe patul alb. Când m-a văzut, a întors capul spre perete.

— Nu vreau să vorbesc cu ea… doar cu tine, Vlad.

Am ieșit pe hol și am plâns în tăcere. O asistentă m-a privit cu milă:

— E greu cu socrii… Dar să știți că nu sunteți singura.

În zilele următoare am încercat să fiu prezentă pentru Vlad, dar între noi s-a ridicat un zid invizibil. El era prins între datoria față de mama lui și dragostea pentru mine. Eu eram prinsă între dorința de a fi acceptată și nevoia de a mă proteja.

După externare, doamna Stancu a refuzat orice contact cu mine. Vlad mergea singur la ei acasă. Eu rămâneam singură în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei, ascultând ticăitul ceasului și întrebându-mă dacă am greșit undeva.

Într-o seară târzie, Vlad s-a întors acasă și mi-a spus:

— Ilinca… Nu mai pot trăi așa. Ori rămânem împreună și ne facem viața noastră, ori… ori trebuie să ne despărțim.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am privit lung și am spus:

— Vreau să fim împreună, dar nu mai pot lupta singură cu toată lumea.

A doua zi dimineață am făcut bagajele și am plecat la sora mea, Ioana. Vlad a rămas singur în apartament. Au trecut luni până când am putut vorbi din nou fără lacrimi.

Acum stau pe balconul surorii mele și privesc orașul luminat noaptea. Mă întreb dacă familia este ceva ce primești sau ceva ce construiești cu greu, zi după zi. Oare poți ierta vreodată pe cineva care te-a rănit atât de tare? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?