Când trecutul nu te lasă să mergi mai departe: Povestea mea de mamă între două lumi
— Nu vreau să merg la tine azi, mami. Vreau să stau cu tata și cu Zsófi!
Cuvintele lui Marci mi-au tăiat respirația. Stătea în pragul ușii, cu ghiozdanul atârnându-i strâmb pe umăr, privindu-mă cu ochi mari, dar reci. Era vineri seară, ziua noastră, ziua în care îl luam de la școală și mergeam acasă, doar noi doi. Dar acum, totul se schimbase.
Am simțit cum îmi tremură mâinile pe volan. Gábor, fostul meu soț, stătea lângă el, cu brațele încrucișate și un zâmbet ironic pe buze. Lângă el, Zsófi — tânăra cu părul blond perfect coafat și privirea tăioasă — își ținea mâna pe umărul lui Marci ca și cum ar fi fost mama lui dintotdeauna.
— Eszter, poate ar trebui să-l lași pe Marci să decidă, a spus Gábor pe un ton fals calm. Nu-i face bine să-l forțezi.
Am simțit cum mi se strânge inima. Cum adică să-l las să decidă? Are doar opt ani! Și până acum, fiecare weekend era al nostru. Dar de când a apărut Zsófi în viața lor, totul s-a dat peste cap. Marci venea acasă cu povești despre cât de minunată e Zsófi, despre cât de distractiv e la ei acasă. Și eu? Eu eram doar mama care îl certa că nu și-a făcut temele sau că nu și-a pus hainele la spălat.
În acea seară am plecat singură acasă. Am plâns în mașină, cu capul pe volan, încercând să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? Cum putea cineva să-mi fure copilul fără ca măcar să ridic un deget?
A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Gábor: „Marci vrea să stea și weekendul acesta la noi. Să nu-l stresezi cu telefoane.” Am simțit cum furia îmi urcă în piept. Am sunat imediat.
— Gábor, nu e corect! Avem o înțelegere clară la notar! Weekendul acesta e la mine!
— Eszter, nu te mai agita. Copilul nu vrea să vină. Nu vezi că îl stresezi?
În fundal am auzit râsul Zsófei. M-am simțit mică, neputincioasă și umilită.
În următoarele săptămâni, totul a devenit un coșmar. Marci era tot mai distant când venea la mine. Îmi răspundea monosilabic, nu voia să povestească nimic din ce făcea la tatăl lui. Într-o seară l-am surprins vorbind la telefon cu Zsófi:
— Da, Zsófi, mami mă ceartă iar… Da, știu că tu nu ai face asta niciodată…
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am încercat să vorbesc cu el:
— Marci, iubire, știi că te cert doar pentru că îmi pasă de tine… Vreau să fii bine.
— Dar Zsófi nu mă ceartă niciodată! Ea mă lasă să mă joc cât vreau! Ea îmi cumpără dulciuri! Tu mereu ești supărată!
Nu știam ce să-i răspund. Cum poți concura cu cineva care vrea doar să fie plăcută? Cum poți lupta cu cineva care nu are nicio responsabilitate reală?
Am început să observ schimbări la Marci: era mai agitat, avea coșmaruri noaptea când stătea la mine, refuza să mănânce mâncarea mea preferată. Într-o zi, am găsit o scrisoare ascunsă sub pernă:
„Mami, îmi pare rău că te supăr. Dar la tata e mai bine. Zsófi zice că tu nu mă iubești dacă mă cerți mereu.”
Am izbucnit în lacrimi. Am sunat-o pe mama mea:
— Mamă, nu mai pot! Simt că-l pierd pe Marci… Ce fac greșit?
— Eszter, dragă, nu e vina ta… Dar trebuie să lupți! Să vorbești cu cineva! Să nu-i lași să-ți ia copilul!
Am început să merg la psiholog. Am încercat să vorbesc cu Gábor civilizat:
— Gábor, te rog… Nu-i bine pentru Marci să fie prins între noi. Zsófi nu e mama lui!
— Eszter, exagerezi! Zsófi îl iubește ca pe copilul ei! Poate ar trebui să te uiți la tine…
Într-o zi am primit citație la tribunal: Gábor cerea custodia totală pe motiv că „mama îl stresează emoțional pe copil”. Am simțit că mă prăbușesc.
La proces am stat față în față cu Gábor și Zsófi. Avocatul lor a adus mesaje scoase din context, martori falși — vecini care nici măcar nu mă cunoșteau bine — și chiar o scrisoare scrisă de Marci sub dictarea Zsófei.
— Doamna judecător, vă rog… Eu sunt mama lui! Nimeni nu poate lua locul unei mame!
Judecătoarea s-a uitat lung la mine:
— Doamnă, copilul pare atașat de ambii părinți… Dar trebuie să ținem cont de dorința lui.
Am ieșit din sală tremurând. Mama m-a strâns în brațe:
— Nu renunța! Marci are nevoie de tine!
Au urmat luni de zile de luptă: evaluări psihologice, discuții interminabile cu asistenți sociali, nopți nedormite pline de griji și lacrimi. Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu eram problema. Dacă nu cumva stric viața copilului meu încercând să-l țin lângă mine.
Într-o seară, după o ședință grea cu psihologul, Marci s-a apropiat timid de mine:
— Mami… Tu o să mă iubești mereu? Chiar dacă eu vreau uneori la tata?
L-am luat în brațe și am plâns amândoi.
— Te voi iubi mereu, orice s-ar întâmpla.
Acum încă lupt pentru Marci. Încerc să fiu mama de care are nevoie, chiar dacă uneori simt că pierd bătălia cu trecutul și cu manipulările celor din jur.
Oare câte mame trec prin asta? Oare cât de mult putem lupta fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?