Inelul de aur și darul amar: Povestea familiei Petrescu

— Nu cred că merită un asemenea cadou, a spus Irina, nora mea, cu voce joasă, dar suficient de clar încât toți să audă. Mâna mea tremura ușor pe cutia mică, roșie, în care strălucea inelul de aur cu safir. Toți ochii erau ațintiți asupra mea, dar eu nu mai vedeam decât chipul Irinei, încruntat, cu buzele strânse. În jurul mesei, tăcerea s-a lăsat grea, ca o pătură udă.

Era ziua mea de naștere, împlineam șaizeci de ani. Casa era plină: copiii mei, Radu și Ana, cu familiile lor, nepoții alergând printre scaune, soțul meu, Doru, privind când la mine, când la Irina. Fiecare an aniversat fusese o sărbătoare, dar anul acesta simțeam o neliniște ciudată încă de dimineață. Poate pentru că Doru fusese distant în ultimele luni. Poate pentru că Radu și Irina se certau tot mai des. Sau poate pentru că Ana părea mereu grăbită să plece.

— Irina, ce vrei să spui? am întrebat încercând să-mi păstrez calmul.

Ea a ridicat din umeri, dar privirea ei era tăioasă.

— Nimic… doar că unii oameni primesc mai mult decât oferă. Atât.

Radu a încercat să o tempereze:

— Irina, te rog… nu e momentul.

Dar ea nu s-a lăsat:

— Ba da, Radu! E momentul să spunem lucrurilor pe nume. De ani de zile mă simt ca o străină aici. Totul se învârte în jurul Milenei. Nimeni nu vede cât mă chinui să țin familia asta unită!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Doru a tușit stânjenit și a încercat să schimbe subiectul:

— Haideți să bem un pahar pentru sănătatea Milenei!

Dar nimeni nu a ridicat paharul. Ana s-a ridicat brusc:

— Eu trebuie să plec. Am mult de lucru mâine.

A ieșit din cameră fără să mă privească. Nepoții au tăcut și ei, simțind tensiunea din aer. Am rămas cu inelul în mână și cu un gol în suflet.

După ce toți au plecat, Doru a rămas lângă mine. S-a uitat lung la mine și a spus:

— Nu știu ce se întâmplă cu noi, Milena. Parcă nu mai suntem o familie.

Am izbucnit în plâns. Toată viața am încercat să fiu o mamă bună, o soție devotată. Am renunțat la cariera mea de profesoară ca să cresc copiii și să-l susțin pe Doru când a rămas fără serviciu după restructurările din fabrică. Am îngrijit-o pe mama lui Doru până la ultima suflare. Și totuși, acum eram acuzată că primesc prea mult.

În zilele următoare, casa a rămas tăcută. Radu nu m-a sunat deloc. Ana mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că ești bine.” M-am simțit singură ca niciodată.

Am început să mă gândesc la trecut. La copilăria Anei, când plângea noaptea pentru că ceilalți copii râdeau de hainele ei vechi. La Radu, care s-a încăpățânat să rămână în țară când toți prietenii lui plecau la muncă în Italia sau Spania. La Doru, care s-a schimbat după ce a pierdut locul de muncă și a început să bea mai mult decât ar fi trebuit.

Într-o seară, Irina a venit la mine pe neașteptate. Era palidă și avea ochii umflați de plâns.

— Milena… pot să vorbesc cu tine?

Am dat din cap și am poftit-o în bucătărie. S-a așezat la masă și a început să-și frământe mâinile.

— Îmi pare rău pentru ce am spus la ziua ta… Dar nu mai pot. Radu nu mă ascultă. Se poartă urât cu mine și cu copiii… iar eu mă simt vinovată că nu pot fi o noră mai bună pentru tine.

Am simțit cum mi se rupe inima.

— Irina, nu trebuie să-ți ceri scuze… Dar ce se întâmplă cu Radu?

A izbucnit în lacrimi:

— Are datorii mari la bancă… Nu mi-a spus nimic până acum două luni. Am aflat întâmplător când au venit executorii acasă. Și… cred că are pe altcineva.

M-am ridicat și am luat-o în brațe. Pentru prima dată am văzut-o pe Irina nu ca pe o rivală, ci ca pe o femeie rănită care avea nevoie de ajutor.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la cât de puțin ne cunoaștem uneori copiii și cât de ușor putem judeca fără să știm adevărul.

A doua zi am mers la Ana la serviciu. Am găsit-o obosită, cu cearcăne adânci sub ochi.

— Mamă… ce cauți aici?

— Vreau doar să știu dacă ești bine.

A oftat adânc:

— Nu sunt bine, mamă. Sunt epuizată. Soțul meu e tot plecat prin țară cu serviciul lui… Copiii sunt mereu bolnavi… Și tu ai nevoie de mine, dar eu nu mai pot duce totul singură.

Am realizat atunci cât de mult am pus presiune pe ea fără să-mi dau seama.

În următoarele săptămâni am încercat să vorbesc cu fiecare membru al familiei mele. Am aflat că Doru se simțea inutil de când ieșise la pensie și că băutura era singura lui alinare. Că Radu era disperat din cauza datoriilor și nu știa cum să iasă din situație fără să-și piardă familia. Că Ana era la capătul puterilor și avea nevoie de sprijin, nu de reproșuri.

Am decis să vând inelul de aur primit cadou și cu banii obținuți am plătit o parte din datoriile lui Radu și am angajat o femeie care să mă ajute prin casă ca Ana să poată respira puțin.

Nu știu dacă familia mea va fi vreodată la fel ca înainte. Dar știu că adevărul doare uneori mai puțin decât minciuna sau tăcerea.

Mă întreb adesea: oare câte familii românești trăiesc sub același acoperiș cu atâtea secrete și suferințe nespuse? Ce putem face ca să ne ascultăm cu adevărat unii pe alții înainte ca totul să se destrame?