Între Datorie și Trădare: Povestea Unei Seri Care Mi-a Schimbat Viața

— Nu pot să cred că mă lași singură acum, Mihai! am șoptit printre dinți, încercând să nu trezesc copiii care tocmai adormiseră după o zi întreagă de febră și plânsete.

Mihai își trăgea geaca pe el, cu ochii în pământ. — Nu vreau să-i îmbolnăvesc și pe ei. Dacă mă ia și pe mine rău? La mama pot sta izolat. E mai bine așa, crede-mă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era deja a treia noapte la rând când nu dormisem mai mult de două ore legate. Maria, fetița noastră de patru ani, tușea până la epuizare, iar Vlad, cel mic, abia respira din cauza nasului înfundat. Eu? Eu eram doar o umbră de mamă, cu ochii roșii și mâinile tremurânde de oboseală.

— Bine, du-te… am zis, dar vocea mea suna ca o condamnare. Poate chiar era.

Ușa s-a închis încet, iar liniștea aceea apăsătoare a casei m-a lovit ca un val rece. M-am prăbușit pe canapea, cu capul în mâini. În mintea mea se derulau imagini cu Mihai la părinții lui, mama lui îi făcea ceaiuri și îi punea comprese pe frunte. Eu? Eu eram aici, între termometre, siropuri și scutece ude.

Pe la miezul nopții, Maria s-a trezit plângând. — Mami, mă doare gâtul…

Am luat-o în brațe și am început să-i cânt încet. Vlad s-a trezit și el, urlând după lapte. Am alergat între camere, încercând să fiu peste tot deodată. Simțeam că mă destram.

La ora trei dimineața, am cedat. Am pus capul pe masa din bucătărie și am plâns în hohote. Nu era doar oboseala. Era sentimentul acela de abandon. De ce eu? De ce trebuie să fiu mereu cea care ține totul în spate?

Telefonul a vibrat. Un mesaj de la Mihai: „Sunt bine. Mama mi-a făcut supă. Dorm puțin.”

Supă? Dormi? Am simțit cum furia mi se urcă în gât ca un nod imposibil de înghițit. Eu nu dormisem de zile întregi și nu mâncasem nimic cald de la Crăciun!

Dimineața a venit ca o pedeapsă. Maria avea febră 39. Vlad tușea necontrolat. Am sunat medicul de familie, care mi-a spus să merg urgent la spital dacă nu scade febra. Am îmbrăcat copiii tremurând, am chemat un taxi și am pornit spre urgențe.

În sala de așteptare, printre alți părinți cu ochii umflați de nesomn, am simțit pentru prima dată că nu mai pot. O asistentă m-a întrebat dacă sunt singură. — Da… soțul meu e bolnav…

— Toți suntem bolnavi uneori, dar copiii au nevoie de ambii părinți, mi-a spus ea blând.

Cuvintele ei au rămas cu mine toată ziua. Mihai nu a sunat nici măcar să întrebe cum suntem. Seara, când am ajuns acasă cu copiii epuizați și diagnosticul de viroză respiratorie, am găsit un alt mesaj: „Sper că vă descurcați. Mama zice că poate veni ea să te ajute.”

Am izbucnit:

— Nu vreau ajutorul mamei tale! Vreau să fii tu aici! Vreau să fii tată pentru copiii tăi!

I-am scris un mesaj lung în care i-am spus tot ce simt: frustrarea, oboseala, sentimentul că sunt invizibilă pentru el. Că nu vreau să fiu doar „mama copiilor”, ci partenerul lui egal.

A doua zi a venit acasă cu flori și ochii roșii de rușine.

— Îmi pare rău… N-am știut că e atât de greu pentru tine…

L-am privit lung:

— Nu ai vrut să știi. Ai ales calea ușoară: la mama ta, cu grijile altcuiva. Eu n-am avut unde fugi.

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Poate ar trebui să vorbim cu cineva… un consilier…

Am dat din cap încet. Poate chiar ar trebui.

În acea noapte am adormit lângă copii, dar gândurile nu-mi dădeau pace: Câte femei trăiesc asta zilnic? Câți bărbați fug de responsabilitate sub pretextul grijii? Ce înseamnă cu adevărat să fii familie?

Oare câți dintre noi avem curajul să spunem „Nu mai pot!” fără să ne fie rușine?