Când telefonul fiicei mele doare mai tare decât tăcerea – Povestea mea despre iubire, dezamăgire și limite

— Mamă, ai putea să mă ajuți și luna asta? Promit că e ultima dată, chiar promit!

Vocea Irinei răsună în telefon, tremurată, dar hotărâtă. Mă uit la ceas — e trecut de nouă seara. Mă așez pe marginea patului, cu inima strânsă. De fiecare dată când văd numărul ei pe ecran, simt un fior rece pe șira spinării. Nu pentru că nu mi-ar fi dor de ea, ci pentru că știu deja ce urmează. Nu mai suntem mamă și fiică, ci două personaje într-o piesă care se repetă obsesiv: ea cere, eu dau. Sau încerc să spun „nu” și mă simt vinovată zile întregi.

— Irina, știi că nu mi-au intrat banii de la pensie încă… Și luna trecută am rămas fără nimic după ce ți-am trimis. Tu ai mâncat azi?

— Mamă, nu începe iar! Știi că nu cer dacă nu am nevoie. Chiria la garsonieră a crescut, și șeful încă nu mi-a dat salariul întreg… Dacă nu mă ajuți, mă dau afară! Vrei să ajung pe stradă?

Mă doare fiecare cuvânt. Îmi amintesc de fetița cu codițe care venea acasă cu genunchii juliți și mă striga „mami” cu ochii plini de lumină. Unde s-a dus copilul meu? Când a devenit Irina o femeie care mă sună doar când are nevoie?

Soțul meu, Viorel, oftează din sufragerie. Știe deja ce se întâmplă. De ani buni ne certăm din cauza banilor trimiși Irinei. El spune că am crescut-o prea moale, că i-am dat totul pe tavă. Eu îl acuz că n-are inimă de mamă.

— Elena, iar îi dai? N-ai văzut că nu se schimbă nimic? Ai ajuns să-ți vinzi verigheta pentru ea!

Îl ignor. Cum să nu-mi ajut copilul? Dar adevărul e că nu mai pot. Pensia abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere. Am început să mă împrumut la vecina de la doi, doamna Lidia, care mă privește cu milă și curiozitate.

Într-o seară, după un alt apel identic, m-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. Viorel a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Elena, trebuie să-i spui „nu”. Nu o ajuți dacă îi dai mereu. O ții captivă în neputința ei.

— Dar dacă nu are ce mânca? Dacă pățește ceva?

— Atunci va învăța să se descurce. Sau va veni acasă și vom găsi o soluție împreună.

Am stat toată noaptea cu ochii în tavan. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Irina: cum am renunțat la haine noi ca să-i cumpăr manuale, cum am muncit două schimburi la fabrica de confecții ca să-i plătesc facultatea la București. Am crezut că îi ofer un viitor mai bun. Dar poate i-am furat șansa să devină independentă.

A doua zi i-am scris un mesaj: „Irina, te iubesc, dar nu mai pot să te ajut financiar. Trebuie să găsești o soluție.”

Nu mi-a răspuns două zile. Am simțit un gol imens în suflet. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am pierdut-o pentru totdeauna.

A treia zi m-a sunat.

— Mamă… Nu pot să cred că faci asta! Toate mamele își ajută copiii! Tu vrei să mă vezi murind de foame?

— Irina, te iubesc din tot sufletul meu. Dar nu mai pot. Nici pentru mine nu-mi ajunge pensia. Trebuie să te descurci singură.

A izbucnit în plâns și a închis telefonul. Am stat cu receptorul la ureche minute întregi, ascultând tăcerea.

Au trecut săptămâni fără niciun semn de la ea. M-am simțit ca o mamă rea, ca o trădătoare. Mergeam prin piață cu ochii în pământ, evitând privirile cunoscuților care mă întrebau mereu de Irina: „Ce mai face fata ta? E bine la București?”

Într-o zi, când mă întorceam de la farmacie, am găsit-o pe Irina la ușă. Avea ochii umflați de plâns și un rucsac ponosit.

— Mamă… pot să stau câteva zile aici? M-au dat afară din chirie.

Am simțit un val de dragoste și milă, dar și o furie mocnită.

— Intră, fata mea. Hai să bem un ceai.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Irina a recunoscut printre suspine că s-a împrumutat la prieteni, că a pierdut locul de muncă pentru că întârzia mereu și șeful s-a săturat de scuzele ei.

— Nu știu ce-i cu mine, mamă… Parcă nu pot să fac nimic bine! Toată lumea mă judecă… Tu mă mai iubești?

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

— Te iubesc mereu, Irina. Dar trebuie să înveți să te ridici singură. Eu nu voi fi mereu aici să te salvez.

Au urmat luni grele. Irina a stat acasă, a ajutat la treburile gospodărești și încet-încet a început să caute de lucru în orașul nostru mic. A găsit un post la o farmacie ca vânzătoare. Nu era visul ei din copilărie — voia să fie jurnalist — dar era un început.

Relația noastră s-a schimbat încet. Au fost zile când nu ne vorbeam deloc și zile când râdeam împreună ca odinioară. Viorel a început să o privească altfel — nu doar ca pe o povară.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine punând acea limită dureroasă între noi. Poate că dragostea adevărată nu înseamnă doar să dai totul fără să ceri nimic în schimb, ci să știi când să spui „ajunge”.

Oare câte mame din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare cât putem sacrifica din noi pentru copiii noștri fără să ne pierdem pe noi înșine?