Nu am reușit să-l salvez – Povestea unei mame care și-a pierdut fiul într-un accident tragic

— Vlad, nu te depărta de mami, te rog! am strigat, dar vocea mea s-a pierdut în vacarmul parcului. Era o după-amiază caldă de mai, iar soarele se juca printre frunzele copacilor bătrâni din Grădina Botanică din Iași. Vlad, băiețelul meu de trei ani, râdea cu poftă, alergând după un porumbel obraznic. Îl priveam cu dragoste și teamă, acea teamă surdă pe care doar o mamă o cunoaște.

— Lidia, lasă-l să se joace! mi-a spus mama mea, Ana, care mă însoțea. — Nu poți să-l ții sub un clopot de sticlă.

Am oftat și am încercat să mă relaxez. Poate că avea dreptate. Poate eram prea protectoare. Dar ceva în mine nu-mi dădea pace. Vlad era tot ce aveam mai scump pe lume, iar după divorțul de Radu, tatăl lui, simțeam că trebuie să fiu de două ori mai atentă.

— Mami, uite! a strigat Vlad și a pornit spre aleea principală, unde treceau bicicliști și trotinete electrice. Am făcut un pas să-l urmez, dar telefonul a vibrat în buzunar. Era un mesaj de la Radu: „Ajung la 6 să-l iau pe Vlad.” Am răspuns rapid: „Suntem în parc. Te așteptăm.”

Când am ridicat privirea, Vlad nu mai era lângă mine. Inima mi-a sărit din piept. — Vlad! VLAD! am strigat disperată. Mama s-a ridicat speriată de pe bancă.

— Nu-l văd! Lidia, unde e?

Am început să alerg printre oameni, să întreb pe oricine dacă l-au văzut pe băiețelul blond cu tricou roșu. O femeie mi-a arătat spre ieșirea din parc.

— A ieșit un copilaș pe acolo acum câteva clipe…

Am simțit cum genunchii mi se înmoaie. Am fugit spre poartă și atunci am auzit țipete. Un grup de oameni se adunase pe trotuar, lângă o mașină oprită brusc. M-am apropiat cu sufletul sfâșiat.

— Nu… nu… nu… am început să repet ca o mantră, refuzând să cred ce vedeam.

Vlad zăcea pe asfalt, nemișcat. O femeie încerca să-i acorde primul ajutor. Șoferul plângea și repeta: — N-am avut cum să-l văd! A apărut dintr-o dată!

Am urlat. Am urlat până mi-am pierdut vocea. Totul s-a petrecut în câteva minute de neatenție. Ambulanța a venit repede, dar pentru Vlad era prea târziu.

Urletele mele au rămas agățate de cerul Iașului mult timp după ce trupul lui mic a fost acoperit cu o pătură albă. Mama m-a ținut în brațe și plângea cu mine. Oamenii se uitau la noi cu milă sau curiozitate, dar nimeni nu putea înțelege prăpastia care se deschisese sub picioarele mele.

Au urmat zilele acelea fără sens, când timpul s-a oprit și tot ce puteam face era să mă uit la jucăriile lui Vlad și să-i simt mirosul pe perna lui micuță. Radu a venit la priveghi și a plâns ca un copil. M-a acuzat că nu am fost atentă, apoi s-a prăbușit la picioarele mele cerându-și iertare pentru tot ce nu fusese el ca tată.

Familia mea s-a împărțit între cei care mă consolau și cei care șopteau că „ar fi trebuit să fiu mai atentă”. Prietenele mele m-au sunat zile la rând, dar nu puteam vorbi cu nimeni. M-am închis în casă și am refuzat să mai văd lumina zilei.

Într-o noapte, mama a venit la mine în cameră. — Lidia, trebuie să mănânci ceva… Nu poți continua așa.

— Cum să continui? Cum? Ce rost mai are? am izbucnit eu.

— Pentru tine… pentru Vlad… pentru că viața merge înainte, oricât ar durea.

Am plâns în brațele ei ca atunci când eram copil. În fiecare zi mă întrebam: dacă nu răspundeam la telefon? Dacă îl țineam de mână? Dacă… dacă… dacă…

Am început să merg la psiholog după insistențele mamei și ale unei prietene bune, Irina. La început nu voiam să vorbesc despre Vlad cu nimeni străin. Dar psiholoaga mea, doamna Popescu, m-a ajutat să înțeleg că vinovăția mă va distruge dacă nu o las să iasă la suprafață.

— Lidia, orice mamă poate greși o clipă. Nu ești vinovată pentru un accident tragic. Dar trebuie să-ți dai voie să trăiești din nou.

Am încercat să mă agăț de cuvintele ei. Am început să scriu într-un jurnal despre Vlad: cum râdea când vedea baloane de săpun, cum îmi spunea „mami” cu vocea lui subțire, cum adormea ținându-mă de deget.

Radu a încercat să se apropie din nou de mine, dar între noi era un zid de durere și reproșuri nespuse. Într-o zi mi-a spus:

— Poate ar trebui să ne iertăm unul pe altul… Poate doar așa putem merge mai departe.

Nu știu dacă l-am iertat vreodată sau dacă m-am iertat pe mine însămi. Dar am început să merg din nou prin parc, singură, privind copiii altora și întrebându-mă cum ar fi fost Vlad acum.

Au trecut doi ani de atunci. Durerea nu a dispărut niciodată cu adevărat, dar am învățat să trăiesc cu ea. Am început să vorbesc public despre tragedia mea la întâlniri cu părinți sau la școli, povestind cât de ușor se poate schimba totul într-o clipă.

Oamenii mă întreabă adesea: „Cum ai reușit să mergi mai departe?” Nu știu nici eu exact. Poate pentru că Vlad ar fi vrut ca eu să trăiesc și să iubesc din nou viața.

Uneori mă întreb: oare câți părinți trebuie să-și piardă copiii până când vom învăța cu adevărat cât de fragil este totul? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să fie mai atent sau măcar să-și țină copilul mai aproape pentru încă o zi.