Noaptea în care mi-am pierdut fiica – și am regăsit-o: O poveste despre frică, speranță și secrete de familie

— Ilinca! Ilinca, răspunde-mi! — vocea mi-a ieșit spartă, aproape animalică, în timp ce o scuturam ușor, cu mâinile tremurânde. Era trecut de miezul nopții, iar camera ei era luminată doar de o rază palidă de la felinarul din stradă. Fetița mea de patru ani zăcea nemișcată în pat, cu buzele albăstrii și ochii întredeschiși. Am simțit cum inima mi se oprește. Într-o fracțiune de secundă, tot ce știam despre viață s-a prăbușit peste mine ca un val de gheață.

— Sorin, sună la 112! ACUM! — am urlat către soțul meu, care a apărut în ușă, palid ca varul. Nu-mi amintesc exact cum am început să-i fac respirație gură la gură, doar că mâinile mele se mișcau mecanic, ghidate de o disperare primitivă. În mintea mea răsuna un singur gând: „Nu-mi lua copilul! Nu-mi lua copilul!”

Ambulanța a venit în zece minute, dar pentru mine au părut o eternitate. În timp ce paramedicii îi puneau masca de oxigen și îi verificau pulsul, am simțit cum mă prăbușesc pe podea. Sorin încerca să mă ridice, dar eu nu voiam decât să fiu lângă Ilinca. Să-i simt căldura, să-i aud vocea pițigăiată spunând „mami”.

La spital, totul s-a transformat într-o ceață groasă. Medici care alergau pe holuri, asistente care vorbeau în șoaptă, priviri compătimitoare. Am rămas singură pe un scaun rece, cu palmele strânse până la sânge și ochii fixați pe ușa secției de terapie intensivă pediatrică. Sorin vorbea la telefon cu mama lui, iar eu nu puteam să nu mă gândesc la mama mea. La cât de mult am urât-o pentru că m-a făcut să mă simt mereu insuficientă.

— Nu trebuia să pleci din Bacău, Irina. Aici nu ai pe nimeni — îmi spusese mama ultima dată când am vorbit la telefon. — Bucureștiul te va înghiți cu tot cu copil.

Cuvintele ei mă urmăreau acum ca niște blesteme. Poate că avea dreptate. Poate că dacă eram acasă, Ilinca n-ar fi pățit nimic. Poate că fuga mea de trecut a adus nenorocirea asta peste noi.

După ore întregi de așteptare chinuitoare, un medic tânăr a ieșit și ne-a spus că Ilinca trăiește. Că a fost un stop respirator cauzat de o alergie severă la nuci — ceva ce nu știam că are. Am izbucnit în plâns și l-am îmbrățișat pe Sorin cu toată puterea mea. Dar bucuria era amestecată cu vinovăție și frică.

În zilele următoare, cât Ilinca a stat internată, am început să mă prăbușesc încet pe dinăuntru. Sorin era tot mai absent, mereu cu ochii în telefon sau plecat „să rezolve ceva”. Mama lui venea zilnic la spital și nu rata nicio ocazie să-mi arunce priviri acuzatoare.

— Dacă ai fi fost mai atentă la ce îi dai să mănânce… — mi-a șoptit într-o zi, când Sorin nu era de față.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când mă făcea să mă simt o mamă rea. Dar acum, când Ilinca era între viață și moarte, fiecare vorbă era ca o rană deschisă.

Într-o noapte, când stăteam lângă patul Ilincăi și îi țineam mâna micuță în palma mea, am început să plâng în tăcere. M-am gândit la copilăria mea — la serile când mama mă certa pentru orice greșeală măruntă, la tăcerile apăsătoare dintre noi după fiecare ceartă. Mi-am dat seama că toată viața am încercat să fiu perfectă ca să nu mai fiu respinsă. Și acum făceam același lucru cu Ilinca: îi ceream să fie „cuminte”, „ascultătoare”, „fetița perfectă”.

A doua zi dimineață, Sorin a venit cu ochii roșii și mi-a spus că trebuie să vorbim.

— Irina… nu mai pot. M-am săturat să trăim ca pe ghimpi. Mama are dreptate: tu nu ești niciodată mulțumită cu nimic. Mereu vrei mai mult, mereu te temi că nu e destul…

— Sorin, te rog… — am încercat să-l opresc, dar el a ridicat mâna.

— Nu vreau să ne despărțim acum, dar trebuie să te gândești dacă vrei cu adevărat să fii aici. Pentru Ilinca. Pentru noi.

Am rămas mută. M-am simțit ca un copil certat din nou. Toate fricile mele s-au adunat într-un nod uriaș în gât.

În ziua externării Ilincăi, mama mea a venit pe neașteptate la București. Nu ne văzuserăm de aproape doi ani.

— Irina… — vocea ei era moale, obosită — Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.

Am izbucnit:

— De ce nu poți niciodată să spui că ești mândră de mine? Că sunt o mamă bună?

Mama a tăcut mult timp.

— Știi… nici eu n-am primit asta de la mama mea. Am crezut că dacă te țin din scurt te protejez… Dar uite unde am ajuns.

Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă. Am plâns amândouă în holul spitalului, ținându-ne strâns ca două naufragiate.

În acea noapte, acasă cu Ilinca adormită între noi, m-am uitat la Sorin și i-am spus:

— Mi-e frică să nu greșesc din nou…

El mi-a luat mâna și mi-a șoptit:

— Toți greșim. Important e să fim aici unii pentru alții.

Acum, după luni de terapie și discuții lungi cu mama și cu Sorin, încă mă lupt cu demonii mei. Dar știu că nu sunt singură. Și că fiecare zi cu Ilinca este un dar pe care nu-l voi mai lua niciodată de-a gata.

Oare câți dintre noi trăim cu frica de a nu fi suficienți? Și câți avem curajul să ne iertăm pe noi înșine?