Când vecina îți deschide ochii: Adevărul pe care nu voiam să-l aud

— Irina, trebuie să-ți spun ceva, dar te rog să nu te superi pe mine.
Vocea Marianei, vecina mea de la etajul trei, tremura ușor. Era o după-amiază de marți, iar eu tocmai mă întorsesem de la serviciu, obosită și cu gândul la ciorba pe care trebuia s-o pun pe foc. Mariana nu era genul care să bată la ușă fără motiv. Am simțit un nod în stomac încă dinainte să deschid.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

Ea a privit în jos, apoi mi-a șoptit:

— L-am văzut pe Vlad… nu era singur. A adus o femeie la voi acasă. Nu e prima dată.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am vrut să râd, să-i spun că sigur s-a înșelat, dar privirea ei sinceră m-a lovit mai tare decât orice cuvânt. Am închis ușa încet și am rămas sprijinită de ea, cu respirația tăiată. Vlad? Soțul meu, cel care mă ținea de mână când traversam strada, cel care îmi aducea flori fără motiv? Nu, nu se poate.

În acea seară, fiecare gest al lui Vlad mi s-a părut suspect. Când a intrat pe ușă și m-a sărutat pe frunte, am simțit un fior rece. Mirosea a parfum străin? Sau doar mi se părea? A zâmbit larg:

— Ce faci, iubito? Ai avut o zi grea?

Am dat din cap și am încercat să par calmă. Dar în mintea mea se derula obsesiv imaginea unei femei necunoscute, plimbându-se prin casa mea, atingând lucrurile mele. M-am uitat la el cum își scoate pantofii și îi așază ordonat lângă ușă. Totul părea la locul lui, dar eu nu mai eram.

Zilele următoare au fost un chin. Fiecare mesaj pe telefonul lui, fiecare ieșire „la fotbal cu băieții”, fiecare întârziere la serviciu mi se păreau dovezi clare ale trădării. Nu mai puteam dormi. Îl urmăream cu privirea când credea că nu-l văd. Îi verificam buzunarele când făcea duș. M-am transformat într-o străină pentru mine însămi.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am luat telefonul lui de pe noptieră. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât aproape l-am scăpat pe jos. Parola era aceeași ca întotdeauna: data aniversării noastre. Am deschis mesajele. Niciun nume suspect. Dar la „Arhivate” am găsit conversații cu o anume „Carmen”.

„Mi-e dor de tine.”
„Când mai vii?”
„Nu pot azi, Irina e acasă.”

M-am prăbușit pe podea și am plâns în surdină, ca să nu-l trezesc pe Vlad sau pe fetița noastră, Ana. Nu știu cât timp am stat acolo, dar când m-am ridicat, simțeam că nu mai am aer.

A doua zi dimineață, am privit-o pe Ana cum își pune ghiozdanul în spate și mi-a zâmbit larg:

— Mami, vii azi la serbare?

Am înghițit în sec și am promis că voi fi acolo. Pentru ea trebuia să fiu puternică.

La serviciu nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Simona, a observat imediat:

— Irina, ce ai? Pari absentă.

Am dat din umeri și am mințit că sunt doar obosită. Dar adevărul era că mă simțeam ca o fantomă în propria viață.

Seara, după ce Ana s-a culcat, l-am privit pe Vlad cum se uită la televizor ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am simțit o furie mocnită crescând în mine.

— Vlad, trebuie să vorbim.

A ridicat ochii mirat:

— Ce s-a întâmplat?

— Cine e Carmen?

A rămas mut câteva secunde, apoi a încercat să zâmbească forțat:

— O colegă de la muncă.

— Nu mă minți! am izbucnit eu. Știu tot! Știu că ai adus-o aici! Știu că mă minți!

Vlad s-a ridicat brusc și a început să gesticuleze:

— Irina, nu e ceea ce crezi! Nu s-a întâmplat nimic între noi!

— Atunci de ce ai ascuns conversațiile? De ce ai adus-o în casa noastră?

A tăcut. Pentru prima dată în zece ani de căsnicie nu a avut nimic de spus.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Vlad a dormit pe canapea. Ana ne întreba mereu de ce suntem supărați. Eu nu aveam răspunsuri nici pentru ea, nici pentru mine.

Mariana m-a vizitat din nou:

— Irina, îmi pare rău că ți-am spus… Poate era mai bine să nu știi.

Am dat din cap și am izbucnit în plâns:

— Nu e vina ta… Trebuia să aflu adevărul.

Într-o duminică dimineață, am luat o decizie. Am făcut bagajele pentru mine și Ana și am plecat la mama mea în Ploiești. Vlad a încercat să mă oprească:

— Irina, te rog! Putem rezolva! Gândește-te la Ana!

L-am privit cu ochii plini de lacrimi:

— M-am gândit la Ana… Tocmai de aceea plec. Merită o mamă care nu plânge în fiecare noapte.

La mama acasă am găsit liniște și sprijin. Ana s-a adaptat repede la noua școală. Eu am început să merg la terapie și să-mi reconstruiesc viața pas cu pas.

Uneori mă întreb dacă aș fi preferat să nu aflu niciodată adevărul. Dar apoi îmi dau seama că minciuna doare mai tare decât orice despărțire.

Oare câte femei trăiesc cu ochii larg închiși? Și câte au curajul să spună: „Ajunge!”?