De trei luni încoace, fratele meu Mihai mă scoate din minți în legătură cu mama noastră. După accidentul vascular cerebral, suferă de deficiențe cognitive severe, uită multe lucruri și îngrijirea ei este incredibil de dificilă. Practic, se comportă ca un copil mic, iar eu nu am nici puterea, nici timpul necesar. Cea mai bună soluție pare a fi găsirea unui azil, dar
Ana are 29 de ani. Este o tânără mamă aflată în concediu de maternitate. Ca multe alte femei, Ana a vrut să-și mulțumească partenerul, așa că a încercat să-l ajute cu totul și să nu-l împovăreze cu problemele ei. Totuși, după ce a născut fiul lor, situația s-a schimbat. Nu a găsit înțelegere și sprijin din partea soțului ei. Prietena ei i-a spus că
Mulți vârstnici din România îndură suferință și singurătate. De aceea, este datoria noastră să ne sprijinim rudele în vârstă. La urma urmei, nu există o legătură mai puternică decât familia.
Viața Anei a luat o întorsătură neașteptată când s-a trezit cu doi fii, fiecare de la un tată diferit. În ciuda provocărilor, a reușit să navigheze prin dinamica unică a familiei sale. Aceasta este povestea ei de reziliență și lecțiile învățate pe parcurs.
Fiica noastră avea doar trei ani când Camelia mi-a spus că vrea să plece. Înainte de asta, începuserăm să ne certăm și să ne luptăm frecvent. – De ce?
Mama lui Radu nu era foarte implicată în viața fetelor, iar mama lui Naomi locuia departe, așa că se vedeau rar. Acest lucru o lăsa pe Isabela copleșită și frustrată.
S-au despărțit acum doi ani. Ion nu a oferit multe explicații. Soția lui nu l-a ținut în loc, înțelegând că nu avea rost să păstreze un bărbat care nu voia să rămână.
Crescut de o mamă singură, am știut de timpuriu că trebuie să muncesc din greu pentru a-mi asigura viitorul. Mama mea, Maria, a făcut tot ce a putut, dar povara financiară a facultății era prea mare pentru ea singură. Aceasta este povestea despre cum am pierdut legătura cu familia mea.
Nu i-a păsat niciodată de mine când eram mic. Acum, vrea să-l iert. Aceasta este povestea mea despre un tată care nu a fost niciodată acolo și lupta de a mă împăca cu trecutul.
Fratele meu și cu mine am crescut împreună, crescuți de părinții noștri iubitori într-o familie bună. În ciuda educației noastre comune, suntem diferiți în toate modurile posibile. Eu, ca
– Uneori mă simt jenată: este posibil ca unii oameni să nu aibă deloc simțul umorului? Ea începe să analizeze tot ce spun, încercând să afle de ce am spus acel lucru.
Când am împlinit optsprezece ani, tatăl meu a declarat că sunt adult și trebuie să plătesc chirie sau să mă mut. De asemenea, trebuia să-mi cumpăr propria mâncare. El credea că și-a îndeplinit datoria de părinte. Peste un deceniu mai târziu, tatăl meu acum cere sprijin financiar de la mine, crezând că îi sunt dator. Crescând, am auzit mereu că a locui acasă este un privilegiu, nu un drept.
