Într-o noapte rece de toamnă, stau la căpătâiul mamei mele, Maria, ascultându-i ultimele dorințe. Povestea mea este despre promisiunea pe care i-am făcut-o și despre lupta mea cu vinovăția, sacrificiul și speranța într-o familie românească încercată de boală și lipsuri. Întrebarea care mă macină: cât de departe poți merge pentru a-ți onora părintele, fără să te pierzi pe tine însuți?
În seara balului, am fost trimisă acasă din cauza rochiei mele cu flori, iar sufletul mi s-a rupt în două în parcarea liceului. Am sunat-o pe cea mai bună prietenă a mea, Mara, plângând, simțindu-mă nedreptățită și umilită. Povestea mea vorbește despre reguli absurde, prejudecăți și curajul de a-mi regăsi demnitatea.
Pe măsură ce copiii cresc și devin adolescenți, acțiunile și deciziile lor adesea testează limitele respectului și responsabilității. Într-un liceu din România, un grup de elevi a decis să-l țintească pe conserjerul școlii, Adrian, cu o farsă care implica lăsarea de urme de ruj pe oglinzile din baie. Răspunsul lui Adrian la acțiunile lor a fost menit să le predea o lecție valoroasă, dar nu toate poveștile se termină cu rezultatul dorit.
Fiul meu, Nicolae, are 9 ani și merge singur la școală. Seara, poate să se plimbe prin mall cu prietenii săi. Credeam că fac totul corect, oferindu-i lui Nicolae suficientă libertate în timp ce îl învăț responsabilitate. Totuși, prietena mea, Ecaterina, avea o perspectivă diferită. Fiica Ecaterinei, Sofia, avea 14 ani. Ai crede că la această vârstă, copiii ar învăța să fie independenți, dar frica Ecaterinei a reținut-o pe Sofia în moduri pe care niciunul dintre noi nu le-ar fi anticipat.
