În livingul scăldat de lumina rece a dimineții, strigătul mamei răsuna ca un ecou în pieptul meu: „Ioana, hai, te rog, nu mă lăsa singură!”. M-am oprit din împăturit rufele și am simțit cum inima mi se strânge, iar frustrarea se amestecă cu o vină copleșitoare. De când tata a murit, totul în casa noastră s-a transformat într-o luptă să nu mă pierd pe mine în timp ce mă sacrific pentru ceilalți, întrebându-mă în fiecare zi cât mai rezist, unde e limita, și dacă nu cumva, fără să-mi dau seama, mă șterg încet, ca o umbră în propria viață.