Poate ar fi fost mai bine dacă nu ar fi existat un asemenea aflux de proprietăți, deoarece fiecare casă îmi amintea de părinții mei recent decedați, fratele și bunica mea. Părinții mei erau divorțați.
Bunicul nostru Radu are șaptezeci de ani. A fost întotdeauna capul familiei noastre. L-am respectat în multe feluri și întotdeauna l-am ascultat. Sau cel puțin, așa a fost până de curând. Bunicul și bunica Livia au trăit împreună peste patruzeci de ani. Au crescut doi copii, părinții noștri, trei nepoți și trei strănepoți. Suntem o familie mare! Am trecut prin multe împreună! Bunicul și bunica au fost întotdeauna sprijinul nostru.
Am trei copii. Din păcate, soțul meu a decedat când cel mai mic dintre ei avea doar șase luni. Avem propria noastră casă, dar trăitul din ajutoare sociale este imposibil, iar chiria trebuie plătită. Fratele meu ne-a susținut în primele șase luni, dar și el are propria familie de întreținut. A trebuit să îmi găsesc un loc de muncă. Nu câștig mult și trebuie să jonglez cu multe responsabilități.
Totul se reduce la rivalitate. Ei au nevoie de mai multă atenție din partea părinților, cadouri mai scumpe, dragoste și afecțiune. Și, deoarece în copilărie suntem cu toții egoiști, nu se fac concesii.
Se spune adesea că purtăm în noi o parte din bunicii noștri, un amestec de trăsături și amintiri care ne modelează cine suntem. Bunica Ana, un far de căldură, afecțiune și înțelepciune, a jucat un rol esențial în viața Elizei. Totuși, povestea se desfășoară pentru a dezvălui complexitățile relațiilor și golul tăcut lăsat în urmă.