Trei ani trecuseră de la moartea tatălui ei, dar amintirea ultimei lor conversații o bântuia încă. Tatăl ei stătea în fotoliul său preferat, ochii săi odinioară plini de viață fiind acum umbriți de timp și boală. Vocea lui, cândva puternică și autoritară, se transformase într-o șoaptă. Lângă el stătea nepotul său, care îl vizita des și știa totul despre luptele sale.
Recent, tatăl meu a decedat, iar eu am dat-o afară din casa lui pe femeia cu care a locuit în ultimii cincisprezece ani. Familia mea crede că ceea ce am făcut a fost lipsit de inimă, dar eu văd lucrurile altfel. Dacă ar fi fost după mine, ar fi fost pe stradă de mult timp. Mama mea a plecat când aveam zece ani – avea cancer. Tatăl meu s-a dovedit a fi
Am crescut în același oraș mic, chiar în același cartier. Am urmat același liceu, deși eu eram cu doi ani mai mică. Nu am devenit prieteni decât mai târziu, prin cunoștințe comune, când am descoperit trecutul nostru comun. Ion a absolvit cu o diplomă în inginerie, în timp ce eu am urmat o carieră în educație. Ne construim viața împreună. Îi plăcea să repare lucruri.
Totul se reduce la rivalitate. Ei doresc mai multă atenție din partea părinților, cadouri mai scumpe, dragoste și afecțiune. Și, deoarece în copilărie suntem cu toții egoiști, nu se fac concesii.
Fiica mea mi-a spus că pot începe să mă întâlnesc din nou doar după ce îi semnez casa. Poți să crezi așa ceva? Am trecut de cincizeci de ani, iar fiica mea, Ana, face aceste cereri.