Mulți vârstnici din România îndură suferință și singurătate. De aceea, este datoria noastră să ne sprijinim rudele în vârstă. La urma urmei, nu există o legătură mai puternică decât familia.
O mamă a decis să lase întreaga sa avere fiului său, având încredere în promisiunea lui de a avea grijă de ea. Cu toate acestea, lucrurile nu au decurs conform planului. Familia, formată din trei frați: Andrei, Bogdan și Liana, s-a confruntat cu provocări neașteptate.
Soțul meu, Ion, nu a fost un simplu muncitor, așa că am trăit confortabil. Ne-am permis multe luxuri. Din acest motiv, le-am oferit copiilor noștri tot ce le-a fost necesar, cumpărându-le tot ce și-au dorit.
La vârsta de 60 de ani, soțul meu Florin și cu mine am ajuns la dureroasa realizare că copiii noștri nu mai au nevoie de noi. Cei trei copii ai noștri, acum complet independenți, s-au îndepărtat, lăsându-ne să ne întrebăm care ne mai este rolul ca părinți. Fiul nostru Daniel nici măcar nu ne mai răspunde la apeluri. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, ne întrebăm: vom fi lăsați să ne descurcăm singuri?
Tinerețea este o perioadă de explorare și incertitudine, plină de întrebări despre viață și dorințele adevărate. Pe măsură ce îmbătrânim, claritatea despre ce ne dorim de la viață începe să se cristalizeze, dar atât de des, pregătirea pentru o bătrânețe împlinită este neglijată. Această poveste urmărește viețile a șase persoane care, în ciuda sfaturilor unui bătrân înțelept despre pregătirea pentru o viață fericită după 55 de ani, se găsesc confruntându-se cu consecințele alegerilor lor.
Într-un moment de reflecție, am decis să scriu o scrisoare către viitorul meu eu. Nu pentru că cred că pot să înving Alzheimerul sau să evit bolile cronice, dar pentru că sper să ofer un memento delicat despre ce să evit pe măsură ce anii se adună. Iată povestea mea, un avertisment pentru viitor.
Ca o femeie în vârstă, găsesc bucurie în rolul meu de bunică pentru Ana și Matei, nepoțeii mei gemeni de 2 ani, plini de viață. Energia și curiozitatea lor fără limite sunt o încântare, însă îngrijirea lor cere mai mult decât pot oferi. În ciuda dragostei mele pentru ei, am fost nevoită să refuz cererile frecvente ale fiicei mele, Ioana, de a-i supraveghea. Această decizie a dus la o tensiune nespusă între noi, cu Ioana sugerând că alegerea mea de acum ar putea afecta disponibilitatea ei de a avea grijă de mine în anii mei mai târzii.
