Micul Andrei a alergat cu brațele deschise. Sara, de opt ani, stătea în colț, mușcându-și buza—Bunica nu adusese nimic pentru ea. Era mereu așa, dar ea nu se plângea niciodată.
Uneori, a te simți supărat este pe deplin justificat. Aceasta este situația în care s-a aflat Ana, protagonista poveștii de astăzi. Citește mai departe pentru a afla ce s-a întâmplat și de ce.
Sora mea și cu mine eram de nedespărțit. Deși era cu șase ani mai mare decât mine, Andreea nu m-a lăsat niciodată la greu. Mereu m-a ajutat și m-a apărat în fața colegilor. La rândul meu, am făcut tot ce am putut să o protejez de mama. Am mințit că Andreea venea devreme de la petreceri și am acoperit-o ori de câte ori a avut nevoie. Dar acum, lucrurile s-au schimbat.
„Tată, nu mă mai suna. Nu mai am timp să te ajut.” Ion oftă adânc. Se așteptase la o astfel de reacție din partea fiului său, dar tot îl durea. Trecuseră zece ani de când avuseseră o conversație normală. De îndată ce fiul său primise partea sa de moștenire, dispăruse. Nu avusese niciodată nevoie cu adevărat de tatăl său—doar de bani.
