Sunt incredibil de mândră de fiul meu și cred că este o persoană minunată. Sunt mai ales mândră pentru că l-am crescut singură. Tatăl lui ne-a părăsit când era foarte mic, și a fost o perioadă dificilă fără nimeni să ne ajute. Singurul lucru care mă consola era casa mică pe care am moștenit-o de la mama mea decedată.
Căsătoria lor s-a încheiat cu un divorț după șapte ani tumultuoși, ceea ce cred că a fost mult timp pentru o uniune atât de nefericită. Fosta soție a fiului meu a rămas o prezență dificilă în viețile noastre.
După ce soțul meu a trecut în neființă acum patru ani, am găsit alinare în copiii, nepoții și mica mea grădină. Vreau să fie clar că petrec jumătate din an locuind aici.
Este nepoata bunicii mele. Sincer, abia știu cine este sau dacă suntem chiar rude. Ne întâlnim de obicei în timpul sărbătorilor de familie. Vorbim din când în când, dar
– Uneori mă simt jenată: este posibil ca unii oameni să nu aibă deloc simțul umorului? Ea începe să analizeze tot ce spun, încercând să afle de ce am spus acel lucru.
Conform spuselor ei, totul are sens: la urma urmei, ne-au ajutat cu renovarea noastră. Dar în realitate, nu au făcut-o. Sora mea și soțul ei nu au ridicat nici măcar un deget.
Comisia de angajare nu a fost deloc îngrijorată că provin dintr-un oraș mic, departe de capitală. Viitoarea mea carieră era în domeniul bancar și financiar. În ultima zi a procesului de interviu, a apărut o problemă de familie neașteptată care mi-a testat răbdarea și stăpânirea de sine.
De când îmi amintesc, mama mea a fost într-o competiție constantă cu sora ei. Aș putea înțelege dacă ar fi doar o rivalitate prietenoasă, dar mereu ajunge să rănească pe cineva.
Era o reuniune mare de familie. Aproape toți aveau mai mulți copii, cu excepția noastră—noi avem doar unul. Unii aveau chiar și patru copii. Dintr-un motiv oarecare, cumnata mea a crezut că este datoria mea să îi fac babysitting copilului ei.
Soțul meu, Petru, are părul și ochii închiși la culoare. Suntem destul de diferiți ca aspect. Fiul nostru, Vlad, s-a născut cu părul meu roșcat, dar a moștenit ochii căprui ai lui Petru. Când rudele s-au adunat să vadă nou-născutul, comentariul soacrei mele a lăsat o cicatrice adâncă.
Livia era pe drum să-și ia nepoata, simțind o bucurie rară. Zâmbea continuu, tocurile ei făcând clic pe trotuar, amintindu-i de zilele tinereții. Motivul fericirii ei era că în sfârșit reușise să-și obțină propriul apartament. Noua locuință era într-o clădire modernă, spațioasă și luminoasă, chiar dacă era doar un apartament cu o cameră. A trebuit să economisească cu sârguință aproape doi ani, deoarece banii din vânzarea casei rurale au fost suficienți doar pentru avans.
Orice am face, nu e niciodată suficient. Se plânge mereu și spune lucruri răutăcioase. Mă privește de parcă nu aș fi binevenită.
