Am construit împreună cu soțul meu, Mihai, casa visurilor noastre, cărămidă cu cărămidă, timp de doisprezece ani. Acum, când în sfârșit ne bucurăm de liniștea satului și de rodul muncii noastre, fiica noastră, Ana, ne cere să-i cedăm totul pentru ea și viitorul ei soț. Povestea mea este despre sacrificiu, familie și decizii care dor.
Sunt Maria, o bunică dintr-un sat de lângă Iași, și povestea mea începe într-o zi când fiica mea vitregă, Raluca, m-a acuzat că nu știu să am grijă de nepotul meu, David. Am simțit cum lumea mi se prăbușește, dar am găsit puterea să merg mai departe prin rugăciune și credință. Între lacrimi, reproșuri și tăceri apăsătoare, am învățat să iert și să mă regăsesc, chiar dacă familia mea părea să se destrame.
Ca tată singur, mă străduiesc să-i ofer fiului meu adolescent oportunitățile pe care le merită. În același timp, mama mea de 79 de ani insistă să locuiască singură în casa ei veche dintr-un sat izolat din România. Satul este atât de mic încât pare că timpul s-a oprit în loc.
În plus, trebuie să am grijă de curte, să hrănesc animalele, să aduc apă de la fântână și să aprind soba… Când vin rudele în vizită, totul trebuie adus din pivniță.
Deși sunt copilul mai mic al familiei, niciodată nu m-am simțit răsfățată sau tratată cu mănuși de catifea. Eu, sora mea și mama noastră am trăit într-un orășel care mi se părea mai degrabă un sat. Acum, după ce am văzut mai mult din lume, pot face comparații. Mama ne-a crescut singură, administrând o mică fermă cu o vacă, doi porci, găini și, ocazional, rațe. Dar pe măsură ce am crescut, dorința de a pleca a devenit tot mai puternică.
