Tatăl meu ne-a părăsit când aveam doar 7 ani. Nu înțelegeam prea multe la acea vârstă, dar știam că ceea ce a făcut el a fost lipsit de inimă. A luat aproape totul din casa noastră, pretinzând că îi aparține. Drept urmare, mama și cu mine am rămas cu aproape nimic. Tatăl meu a arătat puțin interes pentru viața mea.
La mijlocul verii, sănătatea mea a început să se deterioreze neașteptat. Nu mai sunt tânără; am deja 70 de ani. Fiul meu și soția lui m-au vizitat în acea zi. Dacă nu ar fi observat, nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine. M-au pus în mașină și m-au dus la spitalul din oraș. Nora mea a sunat toți prietenii ei doctori pe drum. La spital
Nu mai pot suporta mama soțului meu. Ne-a împins să-i cumpărăm o casă nouă cu un dormitor. Dar după un timp, s-a răzgândit, iar acum trebuie să ne mutăm cu copilul nostru mic. Atât Andrei, cât și eu am crescut în familii de clasă mijlocie. Nimeni din familiile noastre nu avea mulți bani, dar părinții noștri
Bunicul nostru Radu are șaptezeci de ani. A fost întotdeauna capul familiei noastre. L-am respectat în multe feluri și întotdeauna l-am ascultat. Sau cel puțin, așa a fost până de curând. Bunicul și bunica Livia au trăit împreună peste patruzeci de ani. Au crescut doi copii, părinții noștri, trei nepoți și trei strănepoți. Suntem o familie mare! Am trecut prin multe împreună! Bunicul și bunica au fost întotdeauna sprijinul nostru.
La locul meu de muncă, lucruri interesante se întâmplă rar. Stau în biroul meu, analizez date toată ziua și apoi merg acasă. Deoarece majoritatea angajaților din companie sunt femei, nu am cu cine să ies la o bere vinerea după muncă. Prietenii mei sunt ocupați, iar soția mea a încetat să mai petreacă timp cu mine.
Suntem împreună de douăzeci de ani, și soția mea încă mă surprinde. A moștenit o avere, dar refuză să investească banii. Crede în răspândirea bucuriei, așa că plănuiește să deschidă o cafenea cu pisici. Nu o cunoscusem niciodată pe Eliana, mătușa soției mele, Sadie. Eliana, sora mamei lui Sadie, a părăsit orașul nostru imediat după liceu. S-a îndrăgostit de un bărbat, a renunțat la facultate și și-a lăsat prietenii în urmă.
Când eu și Emma ne-am căsătorit acum 15 ani, soacra mea a făcut clar că nu vom fi niciodată prieteni. Ne-am căsătorit, dar eu și Emma nu am avut copii pentru mult timp. Am așteptat zece ani lungi. Apoi, am fost binecuvântați cu un fiu și o fiică. În acești ani, în timp ce locuiam împreună, cariera Emmei a înflorit. Ea era directorul unei mari companii.
În lumea modernă, unele situații par încă să aparțină unei epoci trecute. Acesta a fost cazul Evelinei. Familia ei era mică: mama ei, sora ei mai mare și ea însăși. Viața era grea, dar se descurcau. Evelina părea să aibă noroc de partea ei când a întâlnit un bărbat amabil și ambițios pe nume Radu. Cu toate acestea, Evelina se găsea constant în situația de a găsi modalități de a-și ajuta familia, adesea în detrimentul propriei fericiri și a fericirii soțului ei.
De multe ori, am auzit de la prietenii mei că copiii lor devin complet răsfățați și de necontrolat după ce petrec timp cu bunicii. Mă întrebam de ce se întâmplă asta până când mi s-a întâmplat și mie.
În multe familii cu mai mulți copii, se desfășoară un scenariu comun: un copil devine favorit al unuia sau ambilor părinți, în timp ce celălalt este lăsat în umbră, lipsit de sprijin emoțional. Acesta a fost cazul în familia noastră. Toată lumea îl adora pe Andrei, iar eu, Ana, eram proscrisa. Mama mea a spus odată
Emilia era singura care își vizita bunica cu o regularitate de invidiat. Se întâmpla adesea ca părinții ei ocupați să o lase pe fată la Bunica Ana, mai ales când trebuiau să plece undeva. Fratele mai mare al Emiliei era într-o situație mai favorabilă, deoarece familia îl iubea și îl susținea în toate modurile posibile. Cu toate acestea, Emilia nu acorda atenție acestui lucru pentru că ea era
Ana a visat întotdeauna să aibă o familie mare și fericită. În copilărie, avea grijă de păpușile și animalele ei de companie ca și cum ar fi fost propriii ei copii. Abia aștepta să devină mamă și își imagina o viață plină de bucurie și râsete. Cu toate acestea, realitatea de a fi părinte s-a dovedit a fi mult mai dificilă decât și-ar fi putut imagina vreodată.
