Strigătul unei mame: Povestea Barbarei și a lui Tiberiu

— Tiberiu! Tiberiu, ești tu? am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul trotuarului aglomerat din centrul Bucureștiului. Mâinile mi s-au încleștat pe geanta veche, iar inima mi-a sărit din piept când l-am văzut. Era el, fiul meu, același mers apăsat, aceiași ochi albaștri ca ai tatălui său, dar privirea… privirea era rece, străină. S-a oprit pentru o clipă, s-a uitat la mine de parcă aș fi fost o cerșetoare, apoi a întors capul și a mers mai departe.

— Scuzați, doamnă, nu vă cunosc, a spus, fără să clipească, și m-a ocolit, lăsându-mă în mijlocul mulțimii, cu sufletul golit de orice speranță.

Nu-mi venea să cred. Îmi venea să țip, să alerg după el, să-l apuc de mână și să-l zgudui, să-i amintesc cine sunt. Eu, mama care a stat nopți întregi lângă patul lui când avea febră, eu, cea care a muncit două slujbe ca să-i cumpere pantofi noi la început de școală. Eu, Barbara, femeia care a renunțat la tot pentru el.

Am rămas acolo, pe trotuar, cu ochii în lacrimi, simțind cum lumea se prăbușește peste mine. O bătrânică s-a apropiat și m-a întrebat dacă mi-e rău. I-am mulțumit, dar nu puteam să vorbesc. Cum să-i explic că fiul meu, pentru care am trăit, m-a șters din viața lui ca pe o pată de praf?

Totul a început cu ani în urmă, când Tiberiu a terminat liceul. Era un băiat bun, timid, mereu cu nasul în cărți. Tatăl lui ne-a părăsit când avea doar cinci ani, iar de atunci am fost doar noi doi. Am făcut tot ce am putut să-i ofer o copilărie normală, deși banii erau puțini și grijile multe. Îmi amintesc cum veneam acasă de la fabrica de confecții, obosită, dar fericită că-l găseam pe Tiberiu cu temele făcute și masa încălzită pentru mine.

Dar ceva s-a schimbat când a intrat la facultate. A început să se îndepărteze, să nu mai răspundă la telefon, să vină acasă din ce în ce mai rar. Prietenii lui erau din alte lumi, copii de bani gata, care râdeau de hainele lui simple și de accentul lui de provincie. L-am simțit rușinat de mine, de rădăcinile lui, de tot ce însemnam eu. Am încercat să-l înțeleg, să nu-l sufoc, dar fiecare încercare de apropiere era întâmpinată cu răceală sau, mai rău, cu indiferență.

— Mamă, nu mai insista, am viața mea, mi-a spus într-o seară, când am încercat să-l sun de ziua lui. Am plâns atunci, dar mi-am spus că e doar o fază, că va trece. Dar anii au trecut și Tiberiu nu s-a mai întors. Nici măcar de Crăciun, când îi trimiteam mesaje cu „Te aștept acasă, am făcut sarmale ca pe vremuri”. Răspunsul era mereu același: tăcere.

Vecina mea, doamna Lidia, mă întreba mereu de el. „Ce mai face băiatul? Nu-l mai văd pe la bloc.” Îi zâmbeam forțat și îi spuneam că e ocupat cu serviciul, că e bine, că are o viață frumoasă. În realitate, nu știam nimic. Doar din când în când, cineva îmi spunea că l-a văzut la volanul unei mașini scumpe, cu o fată frumoasă lângă el. Mă bucuram pentru el, dar mă durea că nu împărțea cu mine nici măcar o fărâmă din viața lui.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la bancă. Era somație de evacuare. Nu mai puteam plăti ratele, fabrica se închisese, iar eu nu mai găseam de lucru. Am încercat să-l sun pe Tiberiu, să-i cer ajutorul. Nu pentru mine, ci pentru casa în care a crescut, pentru amintirile noastre. Nu a răspuns. I-am scris un mesaj lung, plin de rugăminți, dar niciun răspuns. Atunci am simțit că nu mai am pentru ce să lupt.

În seara aceea, am stat pe marginea patului și am privit pozele vechi. Tiberiu, la serbarea de la grădiniță, cu ochii lui mari și zâmbetul sincer. Tiberiu, la absolvire, cu buchetul de flori în mână. Unde dispăruse băiatul meu? Ce greșeală făcusem ca să merit atâta indiferență?

După întâlnirea aceea pe stradă, am căzut într-o depresie adâncă. Nu mai aveam chef de nimic, nu mai vorbeam cu nimeni. Doamna Lidia venea zilnic să mă vadă, îmi aducea supă caldă și mă încuraja să nu renunț. „Poate o să-și dea seama, Barbara, poate o să vină la tine când îi va fi greu.” Dar eu nu mai credeam în minuni.

Într-o zi, am primit un telefon de la spital. O femeie cu voce blândă m-a anunțat că Tiberiu a avut un accident ușor și că ar fi bine să merg la el. Am alergat până acolo, cu sufletul la gură, sperând că poate, în sfârșit, se va rupe zidul dintre noi. Când am intrat în salon, Tiberiu s-a uitat la mine cu aceeași privire rece.

— Ce cauți aici? Nu am nevoie de tine, a spus, fără să clipească.

— Sunt mama ta, Tiberiu. Oricât ai încerca să mă alungi, tot mama ta rămân, am spus, cu lacrimi în ochi.

— Nu mai am mamă, a rostit, și-a întors capul spre fereastră și nu mi-a mai adresat niciun cuvânt.

Am ieșit din spital cu sufletul sfâșiat. Pe drum spre casă, m-am întrebat de zeci de ori unde am greșit. Oare dragostea de mamă nu mai valorează nimic în ziua de azi? Oare sacrificiile mele au fost în zadar? Poate că, într-o zi, Tiberiu își va aminti cine sunt și ce am făcut pentru el. Dar până atunci, rămân cu întrebarea care mă macină în fiecare noapte: cât valorează, de fapt, o mamă în ochii propriului copil?