O vizită care a schimbat totul: Cum a putut să-și abandoneze propria mamă?

— Sorina, ai văzut-o pe Ana? Nu a venit nici azi…
Vocea tremurată a doamnei Maria m-a prins în timp ce îi schimbam perfuzia. Era a treia zi la rând când mă întreba același lucru, cu aceeași speranță în ochi, ca și cum răspunsul meu ar fi putut schimba realitatea. M-am oprit din mișcări, am tras aer adânc în piept și am încercat să-i zâmbesc, deși simțeam un nod în gât.
— Nu, doamnă Maria, nu a venit încă. Poate mâine, i-am spus, deși știam că Ana nu răspunsese nici la telefon, nici la mesajele pe care i le trimisesem la rugămintea mamei ei.

Maria era genul de pacientă care îți intra la suflet. Avea 78 de ani, dar râdea cu poftă, povestea despre tinerețea ei la țară, despre cum a crescut-o singură pe Ana după ce soțul i-a murit într-un accident de tractor. Îmi povestea cum mergeau împreună la cules de mere, cum îi făcea plăcintă cu brânză și cum îi citea povești la lumina lămpii. Dar, de fiecare dată când ajungea la prezent, vocea i se stingea.

Într-o seară, după ce am terminat tura, am găsit-o pe Maria privind pe geam, cu ochii umezi. M-am așezat lângă ea, iar ea mi-a luat mâna.
— Sorina, tu ai copii?
— Nu, încă nu, am răspuns, simțind o strângere de inimă.
— Să nu-i lași niciodată să simtă că nu contează. Să nu-i lași să plece supărați de lângă tine.

Am simțit că vrea să spună mai mult, dar s-a oprit. În zilele următoare, am încercat din nou să o contactez pe Ana. Am sunat la numărul pe care îl aveam în fișa medicală. De data asta, cineva a răspuns.
— Alo?
— Bună ziua, sunt Sorina, asistenta mamei dumneavoastră, doamna Maria Popescu. Voiam să vă întreb dacă puteți veni să o vedeți.
O tăcere lungă, apăsătoare.
— Nu pot, a spus Ana, cu o voce rece, aproape mecanică.
— Înțeleg că sunteți ocupată, dar mama dumneavoastră vă așteaptă în fiecare zi.
— Nu pot, a repetat, apoi a închis.

Nu știam ce să-i spun Mariei. În fiecare dimineață, mă întreba dacă a venit Ana. În fiecare seară, îi spuneam că poate mâine. Într-o zi, am găsit-o plângând, cu poza Anei în mână.
— Ce am făcut greșit, Sorina? De ce nu mă mai vrea?

Nu am avut răspuns. Într-o după-amiază, când Maria dormea, am găsit o scrisoare pe noptieră. Era adresată Anei. Am citit-o, cu permisiunea Mariei, care mi-a spus:
— Poate dacă o citești tu, o să înțelegi de ce nu vine.

Scrisoarea era plină de regrete. Maria îi cerea iertare pentru toate momentele în care fusese prea severă, pentru serile când venise târziu de la muncă și nu avusese timp să o asculte, pentru că nu a știut să-i spună „te iubesc” destul de des. Îi spunea că o iubește, că îi e dor de ea și că ar da orice să o vadă măcar o dată.

În acea seară, am decis să merg la Ana acasă. Am găsit-o într-un apartament mic, cu două camere, plin de jucării și haine de copii. Ana avea doi băieți mici, iar soțul ei, Mihai, era plecat la muncă în Germania.
— Nu pot să vin, Sorina, mi-a spus Ana, cu ochii roșii de plâns. Nu pot să o iert.
— Pentru ce?
— Pentru că atunci când am avut nevoie de ea, nu a fost acolo. Pentru că m-a făcut să simt că nu sunt niciodată destul de bună. Pentru că mi-a spus să nu plâng, să fiu tare, când eu aveam nevoie doar să fiu copil.

Am stat mult de vorbă cu Ana. Am înțeles că rana ei era adâncă, că nu era vorba doar de orgoliu sau de lipsă de timp. Era vorba de ani de tăcere, de cuvinte nespuse, de dorința de a fi iubită fără condiții.

Când m-am întors la spital, Maria m-a întrebat iar:
— Ai vorbit cu Ana?
— Da, am vorbit.
— Și?
— Are nevoie de timp, i-am spus.

Maria a oftat și a închis ochii. În zilele următoare, starea ei s-a agravat. Într-o noapte, am găsit-o abia respirând. Am chemat medicul, am făcut tot ce am putut, dar știam că nu mai are mult.

În dimineața următoare, Ana a venit. Tremura, cu ochii umflați de plâns. S-a așezat lângă patul mamei ei și i-a luat mâna.
— Mamă, sunt aici.
Maria a deschis ochii, a zâmbit slab și a șoptit:
— Te iubesc, Ana.
Ana a izbucnit în plâns.
— Și eu te iubesc, mamă. Îmi pare rău…

Maria a închis ochii pentru ultima dată cu un zâmbet pe buze. Ana a rămas lângă ea, ținându-i mâna, plângând în tăcere.

Am ieșit din salon cu inima grea. Mă întreb și acum: oare câți dintre noi purtăm răni vechi, neiertate, care ne țin departe de cei pe care îi iubim? Oare nu e mai bine să iertăm, cât încă mai avem timp?