M-am căsătorit la 21 de ani. Apoi am întâlnit-o pe ea și totul s-a schimbat: Frumoasă, inteligentă, irezistibilă. Mi-am părăsit soția și am uitat de fiul meu.

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa! am urlat într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce fiul nostru, Vlad, dormea în camera alăturată. Maria, cu ochii ei mari și obosiți, m-a privit fără să spună nimic. Era a treia oară în luna aceea când izbucneam, fără să știu exact de ce. Aveam 24 de ani, dar mă simțeam bătrân, prins într-o viață care nu era a mea.

M-am căsătorit cu Maria la 21 de ani. Era o fată simplă, dintr-o familie de oameni muncitori din Buzău. Ne-am cunoscut la facultate, la o petrecere unde, sincer, nici nu voiam să merg. Era veselă, mereu cu zâmbetul pe buze, și părea că nu are nicio grijă pe lume. M-a atras liniștea ei, felul în care mă făcea să cred că totul va fi bine. După doi ani, am cerut-o de soție. Nunta a fost mică, cu rudele și câțiva prieteni, iar la scurt timp a venit pe lume Vlad. Aveam impresia că am bifat tot ce trebuia: familie, copil, serviciu stabil la o firmă de IT din București.

Dar, pe măsură ce lunile treceau, simțeam cum ceva mă apasă. Prietenii mei încă ieșeau la bere, mergeau la munte, râdeau, trăiau. Eu veneam acasă, schimbam scutece, făceam cumpărături, ascultam plânsetele lui Vlad noaptea și încercam să nu adorm cu capul pe tastatură la muncă. Maria era mereu obosită, mereu cu gândul la copil, la facturi, la ce mai trebuie făcut prin casă. Încet-încet, nu mai vorbeam decât despre lucruri practice. Dispariția pasiunii dintre noi a fost ca o ceață care s-a lăsat peste tot.

Într-o zi, la birou, a venit o nouă colegă: Irina. Avea părul lung, negru ca abanosul, ochii verzi și o siguranță de sine care m-a lovit ca un trăsnet. Era deșteaptă, glumea cu toată lumea, dar când vorbea cu mine, simțeam că mă vede cu adevărat. Într-o pauză de cafea, mi-a spus: „Știi, ai un aer trist. Parcă nu ești de aici.” Am râs, dar în același timp am simțit că mă dezbracă de toate măștile. În următoarele săptămâni, am început să stăm tot mai mult împreună. Îmi povestea despre călătoriile ei, despre cărțile pe care le citea, despre visele ei. Lângă ea, mă simțeam din nou viu.

Prima dată când am înșelat-o pe Maria a fost după o petrecere de firmă. Irina m-a tras de mână pe terasa unui bar și m-a sărutat, fără să spună nimic. Am simțit că tot ce am trăit până atunci nu a contat. În acea noapte, am dormit la Irina. Dimineața, când am văzut mesajele Mariei — „Unde ești? Vlad plânge după tine” — am simțit o vină care m-a făcut să tremur. Dar am ales să nu mă întorc acasă. Am inventat o minciună: „Am avut de lucru la birou, am dormit acolo.” Maria nu m-a crezut, dar nu a zis nimic. Doar ochii ei, triști, m-au urmărit zile întregi.

Relația cu Irina a devenit tot mai intensă. Îmi spunea că merit mai mult, că sunt tânăr, că nu trebuie să mă sacrific pentru o viață care nu mă face fericit. Într-o zi, mi-a spus: „Dacă mă iubești, pleacă de acasă. Fii cu mine.” Am știut că nu mai pot trăi între două lumi. Într-o seară, când Vlad dormea, i-am spus Mariei că plec. Nu am avut curaj să mă uit în ochii ei. Am luat doar câteva haine și am ieșit pe ușă. Am auzit-o plângând, dar nu m-am întors.

Primele luni cu Irina au fost ca un vis. Mergeam la munte, la mare, beam vin pe balcon și vorbeam până dimineața. Mă simțeam liber, tânăr, dorit. Dar, încet-încet, realitatea a început să mă ajungă din urmă. Maria nu-mi răspundea la telefon. Vlad creștea fără mine. Mama mă suna și plângea: „Cum ai putut să-ți lași copilul? Ce fel de tată ești?” Prietenii mei m-au judecat, unii nu mi-au mai vorbit deloc. Irina, la început înțelegătoare, a început să devină geloasă, să mă întrebe de ce mă gândesc la trecut, de ce nu pot să fiu doar al ei.

Într-o zi, am trecut pe lângă un parc și l-am văzut pe Vlad cu Maria. Era mai înalt, avea părul meu, râdea la un porumbel. Am vrut să mă apropii, dar m-am oprit. Ce să-i spun? Că tati a fugit după o iluzie? Că nu a știut să fie bărbat? Am plecat, cu lacrimi în ochi.

Acum, după doi ani, stau singur în apartamentul pe care îl împărțeam cu Irina. Ea a plecat, spunând că nu poate trăi cu un om care nu știe ce vrea. Maria nu m-a iertat niciodată. Vlad mă privește ca pe un străin când ne vedem, rar, la insistențele mamei mele. Am pierdut tot ce aveam, pentru că am crezut că fericirea e mereu în altă parte.

Mă întreb, în fiecare seară, dacă aș fi putut face altfel. Dacă aș fi avut răbdare, dacă aș fi vorbit cu Maria, dacă aș fi înțeles că fuga nu rezolvă nimic. Oare câți dintre noi nu facem greșeli pe care le regretăm toată viața? Voi ce ați fi făcut în locul meu?