I-am dat fiicei mele o casă, am renovat-o și am mobilat-o. Acum ginerele meu vrea s-o vândă

— Nu pot să cred, Ana! Cum să vrea Radu să vândă casa asta? Am muncit o viață întreagă pentru ea!
Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca piatra. Stăteam în bucătăria mică, cu miros de cafea proaspătă și vopsea nouă, privind la fiica mea care evita să mă privească în ochi. Pe peretele din față, încă mai era agățată poza cu noi două, de când avea doar șase ani și purta rochița aceea galbenă, preferata ei.

— Mamă, nu e așa simplu… Radu zice că am putea să ne mutăm într-un apartament mai mare, mai aproape de oraș. E greu cu naveta, cu copiii…

Am simțit cum mi se strânge inima. Toți anii aceia în care am lucrat la două joburi, am spălat scări de bloc și am cusut noaptea la croitorie, doar ca să strâng bani pentru casa asta. Când Ana era mică, îi promiteam mereu: „O să ai o casă a ta, să nu depinzi de nimeni, să nu-ți fie teamă că te dă cineva afară.”

Îmi amintesc și acum cum, în fiecare vară, mergeam împreună la piață și cumpăram vopsea, gresie, perdele. Ana râdea și spunea că vrea camera ei să fie roz, iar eu îi promiteam că așa va fi. Când a crescut, a plecat la facultate în București, dar mereu se întorcea acasă, la mine, în casa noastră.

Când l-a adus pe Radu prima dată, am încercat să-l plac. Era politicos, dar mereu avea ceva de comentat: că e prea departe de oraș, că nu avem centrală, că mobila e veche. Am strâns din dinți și am început să renovez din nou, să schimb totul, să nu-i lipsească nimic. Am făcut credit pentru mobilă nouă, am pus termopane, am tras gaze. Totul pentru Ana.

Acum, după ce s-au căsătorit și au doi copii, mă vizitează tot mai rar. Iar când vin, Radu se uită pe furiș la acte, la cadastru, la cât valorează casa. Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon: „Dacă o vindem, luăm ceva mai aproape de centru. E păcat să stăm aici, la marginea orașului.”

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit în curte, am privit la pomii pe care i-am plantat cu Ana când era mică. Fiecare colț al casei avea o poveste, fiecare perete era martor la lacrimile și bucuriile noastre. Cum să vândă cineva amintirile mele?

Într-o duminică, am adunat curaj și am chemat-o pe Ana la o cafea, doar noi două.

— Ana, tu chiar vrei să vinzi casa asta?

A oftat și a privit în jos.

— Mamă, nu vreau să te rănesc, dar Radu zice că e mai bine pentru noi. Copiii ar avea mai multe oportunități în oraș, școli mai bune…

— Și tu ce zici? Tu ce vrei, Ana?

A tăcut. Am văzut în ochii ei aceeași teamă pe care o aveam și eu când eram tânără: teama de a nu dezamăgi, de a nu pierde dragostea cuiva.

— Nu știu, mamă. Mi-e greu. Știu cât ai muncit pentru casa asta, dar nu vreau să mă cert cu Radu.

Am simțit că mă prăbușesc. Toată viața am încercat să-i ofer totul, să nu-i lipsească nimic. Dar oare am făcut-o prea dependentă de mine? Sau poate am greșit că am pus mereu nevoile ei înaintea fericirii mele?

Seara, am stat singură la masă, cu o cană de ceai în față, și am plâns. Mă simțeam trădată, ca și cum tot ce am construit s-ar fi năruit într-o clipă.

A doua zi, Radu a venit la mine, cu un zâmbet fals.

— Mamă, am găsit deja un cumpărător. Ne-ar ajuta mult să vindem, să putem lua ceva mai bun pentru copii.

— Dar casa asta e pe numele Anei, nu?

— Da, dar suntem o familie, trebuie să ne gândim la viitor.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Pentru el, totul era o tranzacție. Pentru mine, era viața mea.

În zilele următoare, Ana a venit tot mai rar. Îmi trimitea mesaje scurte, fără suflet. „Suntem ocupați, mamă. Vorbim mai târziu.”

Vecinii au început să mă întrebe dacă vând casa. Mă simțeam ca o străină în propria viață.

Într-o seară, am găsit o scrisoare de la Ana, lăsată pe masă:

„Mamă, îmi pare rău. Nu vreau să te rănesc, dar trebuie să fac ce e mai bine pentru familia mea. Te iubesc.”

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă am greșit undeva, dacă am iubit prea mult, dacă am sacrificat prea mult.

Acum, stau în camera mea, printre amintiri, și mă întreb: oare merită să dai totul pentru cineva, dacă la final rămâi singur? Oare dragostea de mamă are limite? Voi ce ați face în locul meu?