Trei zile cu bunicul: Povestea Norei și a promisiunilor uitate

— Nu înțeleg cum pot unii să se plângă de propriii lor bătrâni! — mi-a spus Nora într-o seară, în timp ce își ridica sprâncenele, încercând să îmi citească reacția. Fumam amândouă pe balconul meu mic, iar orașul forfotea în zare ca un organism viu. — Serios, Ioana, cât de greu poate fi să ai grijă de cineva care a avut grijă de tine o viață întreagă? Un pic de răbdare, dragoste, și gata!

Zâmbetul meu a fost amar. De câte ori nu îi povestisem despre mama și greutățile pe care le întâmpinam cu bunica mea, iar ea, imaculată în teorie, îmi dădea rețete simple, ca și cum iubirea ar fi vindecat orice boală de vârstă. Mă certa uneori cu privirea ei severă, de profesoară, de parcă eram copilul care nu se străduiește destul la temele vieții. Dar viața a avut grijă să îi ofere propria lecție, atunci când tatăl ei a sunat-o cu voce tremurândă, anunțându-i că bunicul Iancu, rămas văduv de curând, nu mai poate să rămână singur.

— Nora, trebuie să te descurci! Noi nu mai putem. Tu ai mereu soluții pentru toată lumea, nu? — a glumit sora ei, Oana, cu o ironie amară.

O văd și acum pe Nora ridicându-și geanta roz de piele, hotărâtă, ca și cum mergea să rezolve încă o problemă banală. — Cât de greu poate fi? a repetat pentru sine, cu același ton de superioritate care mă enerva la ea. Aproape i-am dorit, egoist, să realizeze cât de complicat poate fi, dar apoi mi-a fost rușine de propriul gând. Este, totuși, prietena mea cea mai bună.

Nora s-a instalat la casa bunicului ei din micuțul oraș Curtea de Argeș cu optimism. În prima dimineață, mi-a trimis o poză cu ceaiul pe care i-l făcuse, lângă un ziar și niște prune uscate. — Vezi? Așa începe o zi bună cu un bătrân! — mi-a scris.

A doua zi, nu am primit nimic până spre seară. Când am sunat-o, l-am auzit pe fundal pe bunicul Iancu strigând după sticla cu sifon. — O, Ioana, omul ăsta… nu stă locului nici o clipă, trebuie să îi dau mereu explicații. Parcă nu aude, dar aude tot când vrea el! Mirosul de mâncare refuzată, suflatul lui nemulțumit, îl simțeam prin telefon. — Azi a insistat să mănânce numai supă cu găluște, apoi s-a supărat că nu-i tăiat pâinea gros. — Îți dai seama, Nora dragă, să ai așteptări absurde la 86 de ani? — am încercat să strecor o glumă, dar vocea Norei era deja mai aspră.

Seara următoare, m-a sunat cu vocea moale. — Ioana, a căzut pe scări. Nu știu cum de n-a pățit ceva grav. Dar s-a agățat de mine, s-a plâns, m-a tras de bluză. Mi-a spus că îl doare tot. Când am încercat să îl ridic, m-a apostrofat că nu știu să am grijă de el. Mă simt vinovată și furioasă în același timp. Nici nu am dormit azi-noapte. În plus, s-a plâns la toată familia că nu l-am lăsat să își bea ceaiul la ora exactă!

A patra seară, mi-a venit acasă. In ochii ei era altă femeie. — Nu pot, Ioana, nu pot! — a izbucnit printre lacrimi. — Sunt o ipocrită, am criticat pe toți fără să știu nimic din ce trăiesc! Dar nu mai rezist. Simt că mă urăște, simt că orice fac e greșit! Nu mă vrea aici, nu vrea pe nimeni! Sunt zile întregi în care îmi vine să las tot și să plec înapoi la București, unde aveam viața mea clară, liniștită. Am stat doar trei zile, Ioana. Și simt că am trăit trei ani în iad!

Am încercat să o îmbrățișez, dar s-a retras. Plângea și scotea nervos șervețel după șervețel. — Cum de poate cineva să trăiască așa ani întregi? Cum a reușit mama ta? Cum reușesc bătrânii să suporte singurătatea, iar noi nu reușim să suportăm neputința lor nici măcar trei zile?

Oana, sora ei, a venit și ea să o ajute, dar niciuna nu s-a descurcat. Au apelat la o doamnă, Anica, femeie din sat, plină de răbdare, care făcea asta de zeci de ani. — Cum puteți, doamnă, să vă păstrați calmul când vă jignește, strigă, sau aruncă cu farfurii? — a întrebat Nora într-o zi, fără să-și ascundă exasperarea. Anica a zâmbit înțelept — Fetițo, nu ți-e ușor nici ție, dar nici lui. E greu să-ți moară toți, să nu mai simți rostul și să depinzi de alții pentru orice. Eu, când intru aici, mă gândesc mereu că s-ar putea ca nimeni să nu aibă grijă de mine, într-o zi. Poate doar un om ca tine, sau poate nimeni. Și-atunci nu mă mai supăr, ci doar am grijă, atât cât pot.

Nora a plâns din nou și m-a sunat. — Ioana, nu știu de unde găsesc putere oamenii ăștia ca Anica. Acum nu-i mai judec pe nimeni. Ba chiar mă simt atât de mică în fața lor. Poate și pentru că răbdarea mi s-a terminat atât de repede. Am grăbit fiecare ceas, fiecare masă, fiecare plimbare cu bunicul. Am vrut să îi fac pe plac, dar și să scap cât mai repede. Să mă întorc în viața mea ordonată, corectă, unde nu trebuie să mă lupt cu deznădejdea unui bătrân care simte că nu-l mai vrea nimeni. Cumva, până la urmă, poate nu bătrânii sunt problema, ci noi, care am uitat să ascultăm. Sau poate doar să fim prezenți, măcar trei zile. Dar eu n-am reușit…

M-am gândit mult la Nora și la bunicul ei în serile care au urmat. Din când în când, Nora mă suna și îmi spune: — Știi, Ioana, dacă ar trebui să mai încerc, aș face-o altfel. N-aș mai judeca pe nimeni. Dar oare câți dintre noi vor reuși vreodată să fie buni cu adevărat cu bătrânii lor, atunci când viața îi va împinge la limită?