La 60 de ani, m-am întors la prima mea iubire. La ușa lui, mi-a deschis o femeie care semăna leit cu mine

Respirația îmi tremura, iar degetele îmi amorțeau pe mânerul poșetei. Bate, Maria, n-are ce să se întâmple, mi-am spus în gând, de parcă vocea aceea interioară ar fi putut să transforme realitatea. Era o după-amiază târzie de primăvară, soarele tocmai dădea să apună peste ulița tăcută a satului Artanu – satul unde crescusem, de unde plecasem în lume cu gândul să nu mă mai întorc decât în vizită, niciodată cu sufletul deschis vreunei aduceri aminte. Și totuși, la 60 de ani, cu băiatul meu stabilit la Cluj și fata căsătorită la București, cu bărbatu-meu dispărut la pescuit iarna de două decenii, am simțit un gol care nu mă mai lăsa să respir. Un dor de ceva ce nu-mi aminteam clar, dar știam că există…

I-am scris lui Ilie de două ori anul trecut. Nu a răspuns. Azi, însă, mi-am făcut curaj să vin aici, direct. Fusesem, pe vremea liceului, două firi invers: el liniștit, eu furtunoasă; el blând, eu visătoare și zvăpăiată. Ne-am iubit ca doi nebuni, cu planuri mari, promisiuni deșarte și scrisori stropite cu lacrimi. Tatăl meu s-a opus, a insistat să dau la facultate la Iași, iar odată ruptă vraja satului, lumea s-a schimbat – pentru el, dar mai ales pentru mine.

Poate nu trebuia să vin, poate totul trebuia să rămână așa, nescris, un capitol pe care timpul să-l șteargă încet. Numai că dorul acesta straniu, parcă mai apăsător în fiecare zi în care mă trezeam singură, nu mă mai lăsa în pace. Am ridicat mâna nesigur, am bătut la ușă de două ori.

S-a deschis brusc. În prag, o femeie, trecută de 50 și ceva, cu părul castaniu scurt, ochi mari și albaştri ca ai mamei mele, iar chipul… am simțit că mă privesc într-o oglindă veche, prăfuită. Avea chiar și ridurile săpate la colțurile ochilor acolo unde și mie mi se strâng când râd.

– Bună ziua, am rostit încet. Îl caut pe Ilie Popescu. E acasă?

O clipă nu a spus nimic. M-a privit lung, apoi privirea i s-a luminat, dar n-a zâmbit. S-a dat la o parte și a făcut semn să intru. Holul mirosea a busuioc uscat, iar pe perete era un portret cu Ilie, tânăr, cam ca la 20 de ani. Femeia părea să știe exact cine sunt, pentru că n-a pus nicio întrebare, doar mi-a întins un pahar cu apă și m-a poftit în sufragerie.

– Ilie… e la cimitir, îl vizitează pe frate-său. Se-ntoarce imediat, a spus simplu.

Am rămas cu privirea în gol. Simțeam cum mi se strânge pieptul. Timpul, cu toate trecerile lui, se răzbuna pe noi, femeile care ne mințim ani de zile că am uitat, că am închis sertarele inimii. Mi-am amintit de diminețile reci de acum patruzeci de ani, când alergam cu Ilie pe malul râului, de sărutările furate după pajiștea unde pasc vacile. Am vrut să-i spun ceva necunoscutei, dar a vorbit ea întâi:

– Tu ești Maria, nu? Cea din Clasa B. Și Ilie, parcă, era mort după tine…

Răsuflu greu. Dacă aș putea să fug, să nu fi venit niciodată! Da, eu eram. Mă uit mai atent la ea – aceiași obraji puțin rotunjiți, același fel de a-și strânge mâinile în poală când așteaptă ceva cu teamă. Mi-e teamă și mie.

– Știu că a sunat ciudat că am venit, scuză-mă… Dar îmi tot răsuna în minte ceva, anume… Nu poți fugi de tot, nu?

A oftat, m-a privit dulce, ca pe o soră rătăcită.

– Suntem amândouă, cred, fetele care-au sperat prea mult…

Apoi am tăcut. Dincolo, în hol, s-a auzit zgomot de chei. Ilie, aplecat, grizonat dar încă vioi, și-a scuturat noroiul de pe pantofi înainte să apară în prag. Ne-a privit pe amândouă, și-a ridicat sprâncenele, și ochii i s-au umplut cu lacrimi nespuse:

– Maria?…

Mi-a luat mâna, mi-a cuprins-o între palmele lui. Era încă același Ilie, cu miros de fân și pământ – rămas pe loc o viață întreagă, păzit de doruri pe care nu și le-a permis.

– Nu credeam că o să te mai văd vreodată…

M-a condus lângă sobă, m-a întrebat de băieți, de viață, de soț. Am povestit despre copii, despre Bucureștiul agitat, despre serile tăcute în care mă întrebam de ce n-am rămas aici, să construiesc alt drum. Liniștea iubirii pierdute plutea între noi, nimeni nu îndrăznea să o tulbure mai mult decât era deja. Oana, soția lui, a ieșit să culeagă verdețuri din grădină, lăsându-ne singuri.

– N-am încetat nicio zi să mă gândesc la tine, Maria… a spus Ilie, cu voce joasă. Dar viața… Știi prea bine! Ai plecat, și satul a rămas la fel. N-aveam cum să te opresc.

Mi s-au umezit ochii. O iubire începută la 17 ani nu moare, doar se ascunde. Povestea noastră era istorie, dar, undeva, în celulele noastre, încă mai trăiam împreună. Între două priviri pierdute peste geam, Ilie mi-a mărturisit ce nu avusese curaj să spună niciodată:

– Oana nu-i doar soția mea, e și verișoară. Ne-am căsătorit după ce a murit mama, din obligația satului. Copiii ei, nu-s ai mei. Știi ce mi-a lipsit mereu? Nebunia aceea de vară… doar tu ai dus-o cu tine.

M-au cuprins umbre ale alegerii, ale compromisului. Sufletele noastre, despărțite de părinți, familie și obișnuință, nu au mai știut să lupte. L-am întrebat, tremurând, dacă e fericit. A dat din umeri.

– Aș zice că da, dar adevărul e că am trăit viața altora, nu pe a mea. Mi-am permis să pierd, să sper că o să treacă. Oare tu… ai fost fericită, Maria?

N-am putut să-l mint. Am avut un soț bun, două vieți. Dar mulțumirea liniștită nu ține loc de flacără. Ne-am ținut de mână mult, în amurg. Nicio promisiune, nicio regăsire reală. Doar ceea ce am simțit mereu: regretul că am plecat, frica de a rămâne, dorul orbitor care ne urmărește toți anii pe care ni-i construim din jumătăți de povești netrăite.

Când am ieșit, Oana a venit lângă mine și mi-a spus încet, de parcă purta o povară pe suflet: „Nu-l lăsa să viseze prea mult. Eu am trăit toată viața cu umbra ta. Poate că tu ai curaj să pleci, dar aici… noi doar ne dorim să uităm.”

Am privit cerul deasupra satului și am realizat cât de mulți dintre noi ne petrecem viața încercând să fim ceea ce așteaptă ceilalți. Oare e prea târziu să trăim pentru noi? Oare chiar putem da timpul înapoi, sau trebuie să învățăm să găsim sens în jumătățile de fericire care ne-au rămas?

„Spune-mi, dragă cititorule… tu ai curaj să-ți cauți iubirea pierdută, chiar dacă doare?”