Nopți albe și vise de zi – Povestea unui tată român singur

— Nu, Danut, nu te mai uita cu ochii ăia mari la mine. Nu pot lua încă o zi liberă! Simt cum vocea îmi tremură în timp ce cotrobăi după cheile de la casă, încercând să-mi ascund lacrimile de oboseală. Andreea, cea mică, mă privește de pe canapea cu urme de Nutella pe obraz, iar în ochii ei citesc acea întrebare pe care niciodată nu și-a rostit-o pe glas: de ce doar unul dintre noi are mamă?

Nu am crezut niciodată că viața va ajunge așa. Îndesam haina veche pe mine, încercând să nu ciupesc la buzunar, unde ultimii lei chicoteau amenințător până la următoarea leafă. De când m-a părăsit Ilinca, lumea s-a rotit pe dos. N-a mai suportat sărăcia, oboseala, alergătura. „Eu nu m-am născut să fiu nevastă de muncitor!”, mi-a trântit odată, bătând supărată cu călcâiul pe gresia bucătăriei. Și a plecat. Am rămas eu, Paul, doi copii și cămășile de noapte, mirosind a ulei de fabrică, pe care le spăl la două zile ca să nu rămână urme de viață grea peste tot.

Noaptea nu mai seamănă a odihnă de mult. Pornesc spre fabrica de cablaje, acolo unde tura de noapte e blestem și salvare, deopotrivă. E lumea bărbaților cu bărbia aspră și femeilor cu mâinile crăpate. În fiecare dimineață, când ies din hală, aerul pare de plumb. Mersul meu e mecanic – casă, copii, puțin somn, iar la muncă. Da, mă simt uneori ca un rob, dar la gândul că mă prăbușesc, îl văd pe Danut cum își leagă singur șireturile și pe Andreea cum mă îmbrățișează fără să întrebe – și știu că trebuie să merg mai departe.

Abia începuse primăvara când am găsit dimineața, la prima oră, o cutie mică în cutia poștală. Frigul îmi pătrundea oasele, eram epuizat… Când am văzut numele meu scris cu pixul pe un șervețel, inima mi-a tresărit. Înăuntru erau 800 de lei și un bilețel scris stângaci: „Știm că îți faci datoria. Să nu renunți.” Am tras aer adânc, am privit lung strada pustie. Cine? Cine ar fi putut să facă așa ceva? Am dus cutia înăuntru, ca pe o comoară fragilă, și am ținut-o lipită de piept o zi întreagă, fără să am curaj să desfac bancnotele.

Am trăit cu groaza că nu merit. Poate e o capcană, poate e milă, am tot analizat și scormonit trecutul, lista celor cărora le-am mai dat vreodată o pâine sau o mână de ajutor. Copiii au simțit că s-a schimbat ceva. Seara, la masă, Danut m-a întrebat:

— Tata, ce-i cu tine? Ai câștigat la loto?

M-am uitat la el, cu ochii plini de oboseală și de fericirea pe care o uitasem de mult:

— Poate că viața ne mai dă câte un bilet norocos, am spus eu, încercând să râd.

Dar Ilinca a aflat. O sunasem să-i spun de serbarea copiilor, iar ea — cu tonul acela uscat ca o toamnă rece — mi-a cerut bani. „Poate că-ți permiți, dacă ai început să primești plicuri cu bani… Sau te-ai combinat cu vreo babă bogată din bloc?” Durerea a fost ascuțită, ca un brici rece pe piept. Pentru câteva secunde, am simțit că nu mai am aer. Nu-i puteam explica, nici nu voiam. După ce a închis, am rămas urmărind peretele, conștient că adevăratul dar nu era cutia, ci credința că nu sunt singur pe lume.

Săptămânile au trecut. Am plătit toate restanțele, am cumpărat niște carne proaspătă și am făcut clătite sâmbăta, spre delirul copiilor. Prietenii de la fabrică aflau zvonuri, vecina de la parter m-a privit altfel, apoi a bătut într-o seară la ușa mea cu borcanul ei de dulceață de gutui. „Am simțit că ai nevoie”, mi-a zis ea simplu, evitând să-mi întâlnească privirea. Oare de ce nu putem să cerem ajutor, de ce trebuie să ne ascundem mereu neputința?

Copiii au început să râdă mai mult. Într-o dimineață, Andreea a adormit pe pieptul meu, iar eu mi-am amintit de tata, cum mă ținea în brațe după mutrarea în apartamentul vechi din Vaslui. N-am apucat să-l întreb niciodată cum a rezistat atâta, cum a dus nopțile acelea lungi de griji în spate. Poate că dragostea îi ținea în picioare pe bărbații ca noi.

Nopțile au rămas la fel de lungi și reci în fabrică. Dar sufletul meu s-a schimbat. De multe ori, în linia de montaj, mă gândeam la necunoscutul sau necunoscuta care mi-au trimis banii. Am sperat să-i întâlnesc, să le mulțumesc, să le spun că, datorită lor, am simțit din nou că există speranță. Am început să salut mai des, să ajut pe cei noi, să zâmbesc femeilor sătule de oboseală și să nu judec pe nimeni care-și duce povara tăcut.

Într-o seară, Danut a venit la mine în pat, cu ochii mari, visători:
— Tata, ai putea să ne citești ceva? Mi s-a rupt sufletul, știind că nu mai citisem de mult seara din cărțile cu eroi. Am început să-i citesc „Baltagul” lui Sadoveanu, cu voce răgușită. Am citit până când mi-au căzut ochii de somn, iar ei s-au cuibărit lângă mine. Poate că îi lipsește o mamă, da, dar atâta timp cât voi fi aici, nu le va lipsi dragostea, mi-am promis.

Azi dimineață, privind spre blocurile cenușii din spatele geamului, am simțit liniște, deși frica zilei de mâine nu dispare niciodată. Mă întreb deseori: chiar merit omul care am devenit această șansă? Sau doar destinul decide când îți vine rândul la un strop de noroc? Tu, cititorule, crezi că binele primit fără motiv trebuie întors sau acceptat așa, cu inima deschisă?