Clopotul de la răsărit și urma mătănii – Povestea unui fiu de măturător

— Hai, David, trezește-te! răsună șoptit vocea mamei, printre suspinele ei tăinuite. E ora patru dimineața și doar luna mai ține cu mine, într-un oraș care refuză să mă observe. Scot capul de sub pătură și ascult pentru câteva secunde liniștea apăsătoare care precede clopotul de la biserică. Sala mică cu pereții roșiatici, uzi de condens, și dulapul scorojit de lângă ușă îmi spun mereu același adevăr: aici s-au perindat prea multe ierni ca să mai visezi la primăvară.

Îmi iau hainele de lucru și îmi strecor picioarele în cizmele lucioase de la atâta noroi frecat. O privesc pe mama, mică și gârbovită, sprijinită de chiuveta șubredă; ochii ei, odată plini de viață, sunt acum spunși ca lavetele de pe masă: obosiți, triști, dar calzi când mă privesc. De când tata s-a dus – lovit de o mașină într-un decembrie amar, când se grăbea spre o altă zi de muncă pentru Primărie – a trebuit să cresc prea repede.

Mătura de mesteacăn, cu firele ei băgate în șireturi vechi, mă așteaptă la ușă, precum un câine credincios. N-am timp să mestec pâinea tare pe care mama o rupe la jumătate: îmi spune mereu să mănânc înainte să ies, dar astăzi mi-e prea greu la stomac. Țin înăuntru nodul format de grija mamei și de răspunderea care apasă peste sufletul meu adolescent.

— David, ai grijă de tine. Și nu sta mult în frig…

Mi-ar plăcea să-i răspund altceva decât „Da, mamă”, dar tăcerea dintre noi e plină de tandrețe și teamă. Poate pentru că niciodată nu știe dacă mă voi întoarce cu vești bune sau cu o ştampilă de la oricare autoritate care să ne mai împovăreze, ca și cum am fi deja condamnați.

Ies în stradă și mă afund în ceața dimineții. Mă întâlnesc cu Gheorghiță, vecinul de la scara trei, care are șapte copii și visuri mai mici decât o monedă de 50 de bani. Își freacă palmele încruntat și-mi face semn cu capul.

— Dimineață bună, băiete. Altă zi, aceleași paie de dus…

— Da, nene Gheorghiță, altă zi, aceleași vise rupte…

Se uită la mine, vrând parcă să spună că-ntr-o zi poate o să reușesc să scap de cercul ăsta, dar amândoi știm că șansele sunt subțiri și crăpate ca zidul de la parterul blocului. Pornesc spre primul tramvai cu un pas apăsat. Gândurile mele fug la școală: azi am test la matematică, știe toată clasa că nu am timp să învăț ca ei și totuși profesoara, doamna Neagu, mă ia mereu peste picior în fața celorlalți.

— David, știi măcar tabla înmulțirii sau te oprești la jednoduchii cifrei tale de la Banca Socială?

Mi-a spus cândva, în fața clasei, ca și cum ar fi o glumă bună să amâne notele până văd și ea ce pot dobândi peste noapte „copiii acestor străzi”. Mă înroșisem atunci, dorindu-mi doar să fiu invizibil, să nu aud chicotelile Mariei sau grimasa lui Vlad, care râde mereu de hainele mele murdare de praf.

Dar azi, cu fiecare pas pe caldarâmul rece, îmi spun: „Nu e vina mea că poarta asta de la curtea vieții mele s-a ruginit înainte să pot ieși din ea. Dar e treaba mea să nu rămân blocat în spatele ei.” În tramvai, mă așez tot timpul lângă geam; urmăresc siluetele care se mișcă lent prin zori și mă întreb ce visează, dacă pentru ei dimineața începe la ora opt, cu cafea caldă și micul dejun la masă.

Ajuns la colțul Pietonalului, acolo unde e mereu curent și gunoaie strânse în vârtej, mă opresc și încep să dau cu mătura. Mă doare spatele și mâinile devin vânăt-roșiatice de la frig, dar nu mă opresc. O bătrână, tanti Iuliana, mă privește pe sub baticul ei negru.

— Mamă, nu ai tu părinți să te țină acasă la ora asta?

Zâmbesc cu amărăciune.

— Ba am, tanti Iuliana, dar e bolnavă și nu pot lăsa pâinea să plângă pe masă.

Dă din cap a resemnare, înțelegând dintr-un gest toată viața mea. Îmi las mătura jos câteva secunde, țipând în gândul meu: „De ce trebuie să fim noi noroiul de sub pantofii celorlalți?”

După trei ore, mă strecor spre școală. Biroul profesoarei de matematică mă așteaptă la ușă – miros de cretă și indiferență. În curtea liceului, câțiva băieți râd de mine. Daniel, fiul directorului, mă trage de hanoracul prea larg.

— Măi măturătorule, nu știi să numeri, dar vrei să fii ca noi! Hai, arată-ne ce poți!

Nu răspund. Lumea lor e făcută din glume grele, a mea din nopți albe și frica de a nu pierde puținul ce-l avem acasă. O văd pe Maria, ea nu râde, dar nici nu mă apără. Aș vrea să merg la ea și să-i spun să nu le mai dea atenție, că lumea se schimbă de jos în sus, uneori. Poate.

După ore, alerg într-un suflet acasă, să cumpăr pastilele mamei. În farmacii, femeia de la tejghea mă măsoară din ochi: „Sunteți băiatul doamnei cu ciorapi verzi de la scara patru? Știți, trebuie să aduceți și rețeta luna viitoare.” Sigur că știu – le știu pe toate, doar eu, pentru că mama nu vede bine și tata nu mai e. Restul banilor îi număr ca pe perlele unei brățări scumpe pe care n-o vom avea niciodată.

Zilele trec așa, la fel. Strâns între datorii, rușine, oboseală și dorința de mai mult. Uneori, când trec pe lângă Primărie, îi văd pe alți copii mergând la sport, râzând, visând la vacanțe. Atunci mă doare cel mai tare.

Într-o seară, mama mă trage lângă ea, la lumina becului galben care pâlpâie mereu.

— David, știu că nu e ușor. Dar am vrut mereu să ții capul sus. Nu suntem mai puțin oameni pentru că dăm cu mătura. Asta ne face mai puternici. Nu uita niciodată: munca cinstită nu e o rușine, David.

Mă strâng în brațe cuvintele ei. Poate, într-o zi, urma mătănii mele pe aceste străzi o să însemne altceva. Poate cineva va observa că-n spatele fiecărei mături stă o poveste nevăzută, un om care nu alege să fie privit de sus, ci vrea doar o șansă la demnitate.

Oare, când va veni clipa mea ca lumea să nu mai judece viața după noroiul de la pantofi? Sau poate, în toată ceața aceasta, esențial e să nu ne pierdem sufletul.