Trei Zile de Iarnă: Crăciunul în Terapie Intensivă

„Nu te speria, Costele… respirația asta o să treacă, stai cu mine.” Vorbele Steliei, abia șoptite printre bătăile de alarmă ale aparatelor, păreau că vin din altă lume. De trei zile nu ieșisem din salonul de Terapie Intensivă. Mașinile acelea, cu leduri roșii și țevi transparente, păreau singurele colinde ale Crăciunului meu din acel an. Tot ce știam despre liniște, zăpadă și miros de cozonac se pierduse într-un miros de spirt și sunet de monitoare.

Mă țineam de mâna ei, tremurând. Când am intrat prima dată în spital era încă dimineață – Ajunul. Ploua încet, nici urmă de zăpadă, iar în curte era pustiu. Ambulanța a țâșnit în fața Urgențelor, iar eu abia am reușit s-o țin deasupra apei murdare, pășind haotic între baltoace. „E grav, domnule!”, omul de la UPU mi-a spus scurt, fără să mă privească. Am simțit cum o gaură imensă mi se deschide în piept.

Stelica, femeia care-mi fusese sprijin și rădăcină într-o viață întreagă de lipsuri și bucurii mici, avea plămânii sufocați de boală. Tusea aceea nouă, pornită după o răceală „banală”, a devenit, în câteva zile, o tragedie. Nu-i spuneam cancer, de frică să nu-i dau putere, dar toți, și doctorii, și asistentele, îi simțeam presiunea în salon, ca un balaur iar noi soldăței de hârtie.

Din când în când, intrau asistentele și schimbau ceva la perfuzii. Verona, o tânără cu ochi de sfântă răbdătoare, îmi zâmbea compătimitor. Mă așeza pe scaun, îmi aducea o pătură. „E bine că sunteți aici, domnu’ Cojocaru, vedeți că vă simte mâna.” O clipă părea că aș putea adormi, să fug din coșmar. Atunci auzea Stelica un zgomot și se agita, ochii încercând să spună „Nu pleca!”.

Pe la geam se vedeau felinarele de la marginea orașului, o dâră galbenă-neclară desenată pe jumătate de ploaie, pe jumătate de lacrimile mele. Într-o după-amiază am încercat să sun copiii. Vali, fata noastră, era în Germania, iar Marius abia reușise să ajungă la Buzău cu trenul. Vali m-a rugat printre suspine să nu-i spun lui maică-sa cât de rău e, „că n-aș rezista să o pierd așa, de Crăciun!”

Stăteam seara și auzeam corul de la radio difuzând, de dincolo de uși, „O, ce veste minunată!”. Mă gândeam: pentru cine e minunată? Pentru cine? Umesc ochii în tavan și încercam să fac schimb de noroc cu oricine stătea acum la masă între râsete și sarmale.

Noaptea a doua a fost cea mai grea. Stelica a avut o criză, s-a zbătut, aparatele au țipat și asistentele au năvălit, una după alta, împingându-mă la perete. Am simțit că se sfârșește lumea acolo. „Costele, promite-mi că ai grijă de copii…” A căutat mâna mea cu degetele reci, tremurândă. M-a răscolit o furie cumplită, împotriva propriei mele neputințe, a medicinei, a sorții. Am țipat, în gând: de ce noi? Ce am făcut? Cine hotărăște cine trăiește și cine nu?

Pe fundal, un colind de la radio a început să cânte „Leru-i ler…”. M-am prăbușit pe scaun. „Mă aude cineva acolo sus? Sau suntem doar jucării stricate, aruncate în graba sărbătorilor?” Mă trăgea cu disperare o lumină interioară să nu cedez, să nu plâng. Verona m-a bătut pe umăr: „Și îngerii n-au pauză de Crăciun, domnule. Poate-i pe aici, pe lângă patul dumneavoastră.”

În dimineața ultimei zile, ninsoarea s-a pornit brusc, dând sticla ferestrei cu totul albă. Stela dormea liniștită cât de cât, iar eu am ascultat clinchetul fulgilor pe pervaz de parcă ar fi fost clopoței îngăduitori. Începusem să îmi amintesc ultimul Crăciun acasă, râsetele, mirosul de portocală și felia de cozonac de la tanti Lucia, vecina… și m-am trezit vorbindu-i, ca la spovedanie: „Stelico, nu știu dacă mă mai auzi, dar fără tine, sărbătorile nu mai au gust… Tu ești Crăciunul meu. Suntem amândoi, aici, și-i ținem piept iernii. Copiii tăi te așteaptă, casa noastră te așteaptă.”

La amiază, Stelica a deschis ochii, cu greu. M-a privit lung, ca și cum m-ar fi înțeles fără vreun cuvânt. A încercat să zâmbească, firav, iar lacrimile mele au curs fără să le mai stăpânesc. Medicul, domnul Bălășoiu, a venit și a spus răgușit: „E stabilă, dar încă nu putem ști… Faceți-vă rugăciunile.” Tot spitalul părea încremenit, afară zăpada scânteia, iar eu am rămas acolo, cu mâna pe mâna ei, respirând tăcerea aceea plină de teamă și recunoștință amară.

Mi-am promis să nu uit niciodată sentimentul acesta – că fericirea nu stă în sărbători, ci în puterea de a strânge mâna celui drag când nici Dumnezeu nu mai răspunde. Trei zile am stat așa. Am văzut cum viața poate fi, în loc de bucurie, o agonie plină de speranță și cum dragostea nu salvează, dar schimbă absolut tot.

Mă întreb, și astăzi: Cum arată Crăciunul acolo unde niciun clopot nu răsună și nicio stea nu luminează drumul? Poate să existe minuni doar pentru cei care le merită? Sau, în inima durerii, minunea e doar dragostea care nu pleacă niciodată?