„Nu mai pot, dar nici nu pot să plec.” I-am spus soțului asta în bucătărie, cu facturile pe masă

„Iar ai plătit doar jumate la întreținere?” am zis, cu vocea aia pe care o urăsc, că sună ca a mamei când se enerva.

Soțul nici nu s-a întors din fața frigiderului. „Plătesc mâine. N-am avut.”

„N-ai avut… dar ți-ai pus motorină săptămâna trecută și ai fost până la ai tăi de două ori.”

S-a întors în sfârșit. „Și ce vrei să fac? Să-i las? Dacă nu mă duc eu, nu se duce nimeni.”

Am simțit cum mi se strânge gâtul. Pe masă aveam facturi: curent, net, rata la IFN-ul ăla stupid pe care l-am făcut când s-a stricat centrala iarna trecută. Și lista pentru școală la fiu: caiete, încălțăminte de sport, bani pentru fondul clasei. Nu-s sume enorme, dar se adună și te termină.

„Și eu?” am zis. „Eu cine mă vede? Că eu trag de dimineață până seara. La muncă, acasă, la copil, la cumpărături… și când zic ceva, îmi arunci mereu cu «ai mei» în față.”

„Nu-ți arunc nimic. Doar că nu înțelegi.”

Asta m-a enervat cel mai tare. Nu înțeleg… Păi cine a stat cu socrul prin UPU la Județean acum două luni, când a făcut tensiune 20? Eu am stat. Eu cu soțul, pe scaunele alea de plastic, cu sandvișuri de la automat, cu nervii întinși. Și după aia am mers la farmacie, am căutat medicamentele, am făcut și drum pe la Casa de Asigurări, că „nu merge cardul”.

Dar în același timp, eu eram aia care se trezea singură. Care adormea singură, cu telefonul în mână, după ce îi scriam „când vii?” și vedeam doar „văzut”.

„Măcar zi-mi, bă, că nu mai vrei” am scăpat. A fost urât. Am văzut cum i se schimbă fața.

„Nu mai începe…”

„Păi ce să încep? Eu de ani întregi înghit. Înghit că nu vorbești, că nu întrebi, că ești aici dar parcă nu ești. Și când încerc să zic ceva, îmi spui că dramatizez.”

S-a uitat la ceas. „Mâine am tură. N-am chef de certuri.”

A luat cheile și a ieșit pe balcon să fumeze. Clasic. Și eu am rămas cu facturile și cu senzația aia că dacă mai stau mult în liniștea asta o să-mi pocnească ceva în cap.

Am început să strâng de pe masă, să fac ordine, că așa fac când nu mai pot. Și mi-a picat privirea pe sertarul cu acte. Eu nu sunt genul să umblu prin lucrurile lui, dar era deja deschis un pic. Și am zis: „lasă, caut contractul la net, că iar au mărit ăștia.”

Am tras sertarul și am văzut o mapă din aia de carton, cu un timbru sec. Pe ea scria „Notariat”. Mi s-a ridicat pulsul. Am deschis-o.

Înăuntru: un contract de împrumut… pe numele lui. Sumă mult mai mare decât IFN-ul meu. Și o hârtie de la bancă, cu restanțe. Și, cea mai nasoală: o procură făcută la notar, pentru soacră, „pentru administrare și dispoziție” asupra unui teren de la țară.

Am simțit cum mi se face rău. Terenul ăla fusese mereu „pentru fiu”, așa ziceau, „să aibă și el ceva”. De câte ori se discuta, soțul zicea: „Nu-l vând, e pentru copil.”

M-am dus pe balcon cu mapa în mână. „Ce e asta?”

S-a blocat o secundă. „De unde ai luat-o?”

„Din sertar. CE E ASTA?”

A tras din țigară. „Nu e treaba ta.”

Atunci am explodat. „Cum adică nu e treaba mea? Suntem căsătoriți, avem copil, plătim împreună, trăim împreună… sau doar eu trăiesc și tu doar te duci și vii?”

A aruncat țigara în scrumieră, nervos. „Am făcut împrumutul ca să acopăr niște datorii. Ale lui tata.”

„Ce datorii?”

„A luat bani de la cine nu trebuie. Pentru tratamente, pentru… nici nu mai contează. Dacă nu plăteam, veneau peste ei.”

Mi s-a făcut frică, sincer. Dar și o furie din aia că eu aflu ultimul. „Și de ce nu mi-ai zis?”

„Pentru că te panichezi. Și pentru că n-aveam de unde. N-aveam.”

„Și procură pentru teren?”

A tăcut. Apoi a zis, încet: „Soacra ta… mă rog, mama… a insistat. A zis că dacă nu putem ține terenul, îl vinde ea și plătește. Și că oricum e pe numele ei, că așa au făcut ei actele demult.”

„Și tu ai fost de acord?”

„Ce vrei, să-i las să se îngroape în datorii? Tu nu i-ai auzit cum vorbesc… cum se roagă… cum se ceartă? Eu sunt între ei și tine. Și voi trageți de mine în două părți.”

Asta a fost prima dată după mult timp când a zis ceva care suna… real. Nu „nu înțelegi”, nu „lasă-mă”. Dar în același timp, mie îmi venea să urlu.

„Și eu ce sunt? Portofel? Bon de casă? Eu am luat IFN ca să avem căldură. Eu am renunțat la concediu, la haine, la orice. Și tu ai semnat pe ascuns, cu notar, ca să dai altora putere peste ce credeam că e pentru copil.”

„Nu e așa…”

„Ba e așa. Și mai e ceva.” am zis și mi-a tremurat vocea. „Eu… nici eu nu ți-am zis tot.”

A ridicat privirea.

„Am mai împrumutat de la sora mea, acum trei luni. Pentru meditațiile la fiu. Și pentru dentist. N-am vrut să te încarc, că te vedeam numai obosit și nervos. Și mi-a fost rușine. Uite așa am ajuns: tu ascunzi, eu ascund.”

S-a sprijinit de perete. „De ce ai făcut asta?”

„Pentru că nu mai pot să cer. Pentru că atunci când cer, simt că deranjez. Și am ajuns să mă simt singură în casa mea.”

A fost liniște. Se auzea doar televizorul de la vecini, prin perete, și un câine lătrând jos.

„Nu vreau să te pierd” a zis el, dar fără să se apropie. „Doar că… dacă îi las pe ai mei, mă mănâncă pe mine. Și dacă te ascult pe tine, mă simt ca ultimul om.”

„Și eu dacă te las pe tine să faci ce vrei, mă simt ca o mobilă.”

N-a mai zis nimic. A intrat în casă și s-a trântit pe canapea. Eu am rămas cu mapa în mână, cu gândul la teren, la datorii, la copil, la toate. Și la faptul că, sincer, uneori nu mai știu dacă eu vreau stabilitate sau doar mi-e frică să plec.

A doua zi, m-am dus la muncă ca robotul, iar la prânz m-a sunat soacra. Rar mă sună.

„Să știi că nu vreau răul la nimeni,” mi-a zis. „Dar dacă nu făceam asta, ajungea tata lui pe drumuri. Și voi tot la mine veneați.”

„Și de ce n-ați vorbit cu mine?”

„Că tu oricum ai fi zis nu.”

Poate că avea dreptate. Probabil aș fi zis nu. Dar măcar aș fi știut. Și poate găseam altă soluție, nu să ne ascundem unul de altul ca hoții.

Acum suntem în faza în care vorbim scurt și strict: „ai luat pâine?”, „cine ia copilul?”, „cât e rata?”. Parcă suntem colegi de apartament. Și mă tot întreb unde se termină „răbdarea” și de unde începe prostia mea.

Eu știu că nici el nu e complet vinovat și știu că nici eu nu-s vreo sfântă. Dar dacă tot înghiți și înghiți, la un moment dat te usuci pe dinăuntru.

Voi ce ați face în locul meu: ați rămâne și ați încerca să puneți reguli clare, cu toate riscurile și scandalul cu părinții, sau ați pleca tocmai ca să nu ajungeți să vă distrugeți încet?