Fiica mea m-a rugat să-i dau apartamentul cât sunt încă în viață, deși alta îmi ducea plasele și mă ținea de mână la doctor

„Mamă, semnezi azi sau vrei să ne târâm prin tribunale?”

Așa mi-a zis Mariana, fiica mea, în timp ce își bătea unghiile roșii în masa din bucătărie. Lângă ea stătea Cătălin, băiatul ei, cu telefonul în mână și cu ochii prinși mai mult în ecran decât în mine. Eu aveam cana de ceai între palme și simțeam că-mi tremură degetele. Nu de bătrânețe. De rușine. De durere.

„E casa mea, Mariana. Încă trăiesc.”

A râs scurt, rece.

„Tocmai de-aia. Cât încă poți decide.”

În clipa aia a intrat pe ușă Iulia, nepoata mea cea mică, cu o plasă de la farmacie și pâine caldă sub braț. Ea mă ducea la medic, ea îmi plătea uneori pastilele când pensia nu-mi ajungea, ea urca până la etajul patru cu cartofii și apa, deși are și ea doi copii și un serviciu prost plătit. Când a simțit tensiunea, s-a oprit în prag.

„Ce se întâmplă aici?”

Mariana nici n-a lăsat-o să termine.

„Se întâmplă că bunica ta trebuie să fie responsabilă și să facă donarea. Să nu mai rămână lucrurile în aer.”

Iulia a pus plasa jos încet. A avut o reacție care m-a durut și azi o văd în fața ochilor: nu furie, nu scandal, ci o dezamăgire mută, de parcă ceva din ea se rupsese.

„Nu-i rușine?” a spus doar atât. „N-ați întrebat-o dacă o doare spatele, dacă a mâncat, dacă i-a venit pensia. Dar de apartament vă pasă.”

Cătălin a ridicat din umeri.

„Hai, măi, că nu moare nimeni de la o semnătură.”

Acolo m-a lovit cel mai tare. Felul ușor în care a zis-o. De parcă eu eram deja pe jumătate plecată.

Apartamentul ăsta cu două camere din Berceni nu e mare lucru pentru alții. Pentru mine e viața mea. Aici mi-am crescut copiii, aici am plâns când mi-a murit soțul, aici am învățat să dorm singură cu televizorul aprins. Mobila e veche, gresia e ciobită pe lângă ușă, caloriferele bat iarna, dar e locul meu. Și dintr-odată, în propria mea casă, mă simțeam ca un chiriaș tolerat.

După ziua aia, Mariana a început să mă sune des. Prea des.

„Mamă, te-ai gândit?”

„Mamă, să nu te sucească Iulia împotriva noastră.”

„Mamă, noi vrem doar să fie totul clar.”

Clar pentru cine? Că pentru mine totul devenea tot mai murdar.

Iulia venea în fiecare marți și vineri. Îmi făcea cumpărăturile, îmi schimba becurile, îmi punea dosarele în ordine. Câteodată îmi spăla și geamurile, deși eu mă supăram și-i spuneam să mă lase, că nu-s chiar neputincioasă. Ea râdea și zicea: „Lasă, mamaie, că le fac eu, să vezi și tu strada mai luminată.”

Într-o seară, după ce m-a întors de la cardiologie, am întrebat-o direct:

„Tu vrei apartamentul?”

S-a oprit cu mâna pe ibric. S-a uitat lung la mine și i s-au umplut ochii.

„Eu te vreau bine. Atât. Dacă voiam casa, îți puneam și eu hârtii sub nas.”

Atunci am plâns. Urât, cu sughițuri. Pentru că bătrânețea nu doare doar în oase. Doare când nu mai știi cine te iubește și cine te numără.

N-am semnat nimic. Am zis că după moartea mea să se facă succesiunea legal, cum o fi drept. Mariana n-a mai venit două luni. Cătălin nici atât. De Crăciun m-au sunat scurt, de parcă eram o obligație. Iulia a venit cu sarmale, cozonac și cu copiii ei, care au umplut casa de gălăgie. Pentru câteva ore, m-am simțit om din nou.

Am mai trăit un an și ceva. Cu tensiune, cu drumuri la spital, cu frica aia mică de noapte. În ultima perioadă, Mariana s-a apropiat iar. Prea târziu și prea brusc. Îmi aducea portocale, mă întreba de sănătate, dar tot ajungea la același lucru.

„Să nu lași probleme în urmă, mamă.”

Problemele erau deja înăuntrul nostru.

După ce am murit… așa mi-au povestit vecinii, și parcă nici din pământ n-am avut liniște. Apartamentul a rămas încuiat. Mariana a deschis succesiunea. Iulia a cerut să se țină cont că ea a avut grijă de mine, că are și ea un drept moral măcar să fie ascultată. Cătălin făcea scandal că el a investit cândva în ușa metalică și în termopane, de parcă asta cântărea mai greu decât anii în care n-a urcat patru etaje să vadă dacă mai respir.

Au urmat avocați, acte, taxe, termene amânate, nervi. Partajul a durat ani. Ani. Casa a stat goală, cu praful așezat peste fotografii și peste mileuri, cu mirosul meu dus încet-încet. Vecina de palier spunea că se auzea uneori cum se ceartă pe hol înainte de proces, șoptit, dar cu venin.

„Tu ai tras-o pe bătrână de partea ta!”

„Voi voiați doar să puneți mâna pe casă!”

„Să-ți fie rușine!”

Și poate cel mai trist e că nimeni n-a mai pomenit de mine ca de mamă sau bunică. Eram „defuncta”, „masa succesorală”, „cota-parte”. Atât.

Când s-a terminat totul, deja nu mai conta cine a câștigat. Familia era făcută bucăți. Mariana nu mai vorbea cu Iulia. Cătălin își bloca rudele pe telefon. La înmormântări se întorceau unii cu spatele la alții. Pentru un apartament care, cât timp am trăit eu, a fost doar acasă.

Și mă întreb, cu inima strânsă: când a ajuns iubirea dintre noi mai ieftină decât niște metri pătrați?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi semnat, doar ca să fie pace, sau ați fi ținut de dreptatea voastră până la capăt?