Copiii mei mă sunau doar când nu le ajungeau banii. La centrul de zi, niște copii străini m-au făcut să mă simt din nou mamă

— Mamă, te rog, doar luna asta. Dacă nu plătesc rata până vineri, mă termină banca.

Am rămas cu telefonul lipit de ureche și cu privirea în farfuria cu ciorbă care se răcise pe masă. Nici „ce faci?”, nici „cum te simți?”. Doar graba aia pe care o știam deja. Glasul lui Răzvan era obosit, iritat, de parcă eu îl încurcam.

— Răzvan, eu abia am luat pensia…

— Știu, mamă, dar îți dau înapoi. Ca data trecută.

Ca data trecută. Și ca cealaltă. Și ca multe altele.

Am închis și în bucătărie s-a făcut o liniște de mi s-a strâns pieptul. Se auzea doar ceasul de pe perete și frigiderul vechi. Înainte, în casa asta era gălăgie. Soțul meu, Sandu, râdea tare. Mirela se certa cu fratele ei pe telecomandă. Eu veneam obosită de la schimbul doi și tot mai puneam o mașină la spălat, mai călcam o cămașă, mai număram banii să le ajungă de meditații.

Acum? Acum așteptam să sune telefonul și, când suna, aproape că îmi era frică.

Fiica mea, Mirela, mă căuta cam la fel.

— Mama, să nu te superi, dar iar m-a prins luna prost. Știi că Darius face engleză, înot, sunt cheltuieli…

M-am uitat lung pe geam. Afară, o vecină își scutura preșul. O viață normală, banală. Și eu simțeam că mă usuc pe dinăuntru.

— Mirela, dar tu m-ai sunat să vezi dacă mai trăiesc?

A tăcut o secundă.

— Of, mamă, iar începi? Că doar nu te-am abandonat.

Nu m-a abandonat. Nu. M-a lăsat așa, pe margine, ca pe un lucru de care îți amintești când ai nevoie.

După ce a murit Sandu, am crezut că o să ne apropiem. Că poate lipsa lui o să ne adune. Dar parcă s-a întâmplat invers. Ei și-au văzut de casele lor, de rate, de copii, de concedii puse pe credit. Eu am rămas cu hainele lui în dulap și cu obiceiul prost de a face prea multă mâncare.

Ani la rând am muncit la croitorie și, seara, luam lucru acasă. Mi-am stricat ochii la lumină chioară ca să aibă ei adidași buni, facultate la oraș, bani de cămin. Eu n-am mai fost la mare din tinerețe. Mi-am cusut paltonul pe interior de două ori, să mai țină. Nu mă plângeam. Eram mamă. Așa făceam.

Într-o marți, la piață, m-am întâlnit cu Florica, fostă colegă.

— Tu ce mai faci, Marioara? Că ești trasă la față rău.

Am vrut să spun „bine”, cum zicem toți. Dar mi-au dat lacrimile direct, între taraba cu pătrunjel și aia cu mere.

Florica m-a luat de braț.

— Hai cu mine joi. La centrul de zi de lângă biserica veche. Mai stau și eu pe acolo, citesc copiilor, le mai ajută fetele la teme. Să vezi ce bine îți prinde.

M-am dus mai mult ca să nu stau în casă.

Prima dată când am intrat, mirosea a supă și a creioane colorate. Era gălăgie, dar din aia vie. O fetiță cu două codițe s-a oprit în fața mea și m-a întrebat foarte serios:

— Tu ești bunică nouă?

Am început să râd și să plâng în același timp. Ce rușine mi-a fost. Dar ea m-a luat de mână de parcă era cel mai firesc lucru din lume.

O chema Teodora. Avea opt ani și scria cifrele invers când se grăbea. Un băiețel, Ionuț, nu știa să lege bine literele și se enerva repede.

— Nu pot!

— Ba poți, mamă… scuze, Ionuț, uite, încercăm împreună.

Mi-a scăpat „mamă”. El s-a uitat la mine, apoi a zâmbit știrb.

— Nu-i nimic. Mie îmi place.

Din ziua aia am început să merg aproape zilnic. Le duceam cornulețe, le coseam nasturi, îi ascultam la citit. Pentru prima oară după mult timp, cineva mă aștepta. Când intram, se auzea:

— A venit tanti Marioara!

Și mi se lumina inima, pe bune.

Numai că acasă, telefonul continua să sune.

— Mamă, dacă tot ieși prin oraș, poate treci și pe la bancomat să-mi pui și mie…

Într-o zi am zis nu. Pur și simplu nu.

— Răzvan, luna asta nu-ți trimit.

— Cum adică nu-mi trimiți?

— Adică nu mai pot. Și nici nu mai vreau să trăiesc doar pentru urgențele voastre.

A tăcut. Apoi a izbucnit:

— S-a schimbat lumea cu tine de când umbli pe nu știu unde!

M-a lovit mai tare decât credeam.

Seara, și Mirela m-a sunat.

— Am auzit că stai toată ziua printre copiii altora. Serios, mamă? Pe noi nu ne-ai ajutat destul?

Am strâns receptorul de mi-au albit degetele.

— Ba da, v-am ajutat. Toată viața. Tocmai de-aia poate trebuia să mă opresc mai devreme.

— Deci pentru niște străini ai timp, iar pentru nepoțelul tău nu?

M-a durut nedreptatea asta. Mirela nu-mi mai adusese copilul de luni de zile, dar vina tot pe mine cădea.

În weekend au venit amândoi. Fără să anunțe. Au intrat în casă încruntați, ca la judecată. Răzvan s-a uitat la punga cu jocuri educative de pe scaun.

— Chiar cheltui bani pe asta?

— Da, cheltui. Din banii mei.

Mirela s-a așezat și a zis printre dinți:

— Noi credeam că dacă e ceva, te putem baza.

M-am uitat la copiii mei, oameni în toată firea, și dintr-odată i-am văzut așa cum erau: nu răi, dar obișnuiți să primească. Atât de obișnuiți, încât nici nu mai vedeau femeia din fața lor.

— M-ați sunat vreodată doar să mă întrebați dacă am mâncat? Dacă mi-e rău? Dacă mi-e urât noaptea în casă? Vreodată?

N-a răspuns niciunul.

Liniștea aia a fost mai grea decât orice ceartă.

Le-am spus atunci, cu voce mică, că la centrul ăla nu mă simt portofel. Mă simt om. Mă simt utilă. Mă simt… iubită, cumva. Și când am zis cuvântul ăsta, Mirela a întors capul, iar Răzvan s-a uitat în jos.

Nu s-a rezolvat totul pe loc. Viața nu merge așa. Au plecat supărați. Eu am rămas tremurând în bucătărie, convinsă că poate i-am pierdut de tot.

Dar luni, la centru, Teodora mi-a pus în palmă un desen. Eu cu o fustă albastră, ea lângă mine și deasupra scria mare, strâmb: „Tanti Marioara ne iubește”.

Am plâns iar. Mai încet de data asta.

Poate că o mamă nu încetează niciodată să iubească. Dar spuneți-mi și voi: cât trebuie să dai până când copiii tăi uită că și tu ai nevoie să fii ținută de mână?

Și e greșit că, la bătrânețe, am ales să merg acolo unde sunt așteptată cu drag?