Am plecat de acasă pentru el, iar când l-au încătușat în fața mea am înțeles ce îi făceam mamei mele

„Dacă ieși pe ușa asta, să nu te mai întorci plângând!” a țipat mama din bucătărie, cu mâna strânsă pe marginea mesei de parcă doar așa se mai ținea și ea.

Eu tremuram toată, dar de nervi, nu de frică. Aveam geanta aruncată pe umăr, două pungi cu haine și telefonul în mână.

„Normal că asta îmi spui. Tu n-ai vrut niciodată să mă vezi fericită.”

„Fericită? Cu Cătălin? Băiatul ăla are dosar, Alexandra! A fost luat de poliție de două ori. De două ori!”

N-am mai ascultat-o. Sau poate n-am vrut. În capul meu, mama era dușmanul. Femeia care îmi controla viața, care mă făcea să mă simt mică și proastă ori de câte ori încercam să aleg singură.

Cătălin mă aștepta jos, rezemat de gard, cu gluga trasă pe cap și cu țigara între degete. Când m-a văzut, a luat pungile din mâna mea și a zis doar atât:

„Ți-am zis eu că nu te merită.”

Atunci am simțit că am câștigat ceva. Ce anume, nici azi nu știu.

M-am mutat cu el într-o garsonieră mică, la etajul patru, într-un bloc vechi de lângă autogară. Mirosea mereu a mâncare prăjită pe scară și a umezeală. Aveam un pat extensibil care scârțâia, o masă cu un picior strâmb și o plită electrică pe care fierbeam cafea dimineața.

La început, mi se părea romantic. Eram noi doi contra lumii. Îmi spuneam că oamenii îl judecă fără să-l cunoască. Că a avut un anturaj prost. Că trecutul nu definește pe nimeni. Vorbe din astea. Mă agățam de ele ca de aer.

Mama îmi scria aproape zilnic.

„Ai mâncat?”

„Ești bine?”

„Să știi că poți veni acasă oricând.”

Eu îi răspundeam rece. Sau deloc.

Cătălin nu lucra constant. Mai „ajuta” pe cineva cu o mașină, mai căra marfă, mai dispărea câte o noapte și venea dimineața obosit, iritat, cu telefonul pe silențios.

„Nu te mai uita așa la mine.”

„Cum să mă uit?”

„De parcă mă verifici.”

Încet, au început certurile. Din nimic. Din bani. Din faptul că eu aveam seminarii și nu puteam lipsi mereu. Din faptul că el se enerva când vorbeam cu colegii mei. Din faptul că, dacă îi spuneam ceva ce nu-i convenea, îmi întorcea vorba până ajungeam să-mi cer eu scuze.

Într-o seară, i-am zis că nu mai am bani de întreținere și că trebuie să-mi plătesc și restanța la facultate.

A trântit pachetul de țigări pe masă.

„Iar începi?”

„Nu încep nimic, Cătălin. Îți spun că nu ne mai descurcăm.”

„Ne descurcăm. Lasă-mă pe mine.”

„Așa ai zis și luna trecută.”

S-a ridicat atât de brusc încât m-am speriat.

„Dacă nu-ți convine, du-te la mă-ta!”

A fost prima dată când am simțit, cu tot corpul, că mama avusese dreptate. Dar mândria e o boală urâtă. Și eu eram bolnavă rău de tot de ea.

Am rămas.

Apoi a venit dimineața aia.

Era puțin după șase. Eu dormeam îmbrăcată, pentru că în garsonieră era frig și nu mai aveam bani de un calorifer electric mai bun. S-a auzit o bubuitură în ușă, de mi-a sărit inima.

„Poliția! Deschideți!”

Cătălin a înjurat printre dinți și a sărit din pat. În secunda aia am știut. Nici nu pot explica de unde, dar am știut.

„Ce-ai făcut?” am șoptit.

„Taci.”

Ușa s-a deschis aproape imediat. Nu mai țin minte dacă el a deschis sau dacă au forțat-o. Țin minte doar doi polițiști în holul ăla îngust, bocanci murdari, voce tare, hârtie fluturată în fața lui și fața mea înghețată.

„Cătălin Stancu?”

El a încercat să pară calm.

„Da. Ce e?”

„Veți veni cu noi.”

Am început să întreb ce se întâmplă, să spun că e o greșeală, că sigur e o confuzie. Unul dintre ei nici nu s-a uitat la mine.

Cătălin s-a întors spre mine și mi-a zis doar:

„Sună-l pe Vali.”

Atât. Nu „ești bine?”, nu „nu te speria”, nu „îmi pare rău”. Doar să-l sun pe Vali.

Când i-au pus cătușele, am simțit ceva rece în stomac. Nu doar frică. Rușine. Neputință. Și o durere groaznică atunci când mi-am dat seama că eu îmi dădusem viața peste cap pentru un om care, în momentul cel mai urât, mă privea ca pe o secretară speriată.

După ce au plecat, am rămas singură în garsoniera aia. Pe masă era o cană nespălată, în chiuvetă două farfurii, iar pe scaun geaca lui. Atât de banal și atât de urât.

Proprietara m-a sunat în aceeași zi să-mi spună că nu mai acceptă probleme și că vrea chiria la timp. Eu aveam în portofel 73 de lei. Atât. M-am așezat pe jos, lângă pat, și am plâns cum n-am plâns în viața mea.

Pe la prânz, după ore în care m-am uitat în gol, am deschis conversația cu mama. Ultimul ei mesaj era de acum trei zile.

„Mi-e dor de tine.”

I-am scris doar atât:

„Mamă, pot să vin acasă?”

M-a sunat imediat. Nici n-a zis „ți-am spus eu”. Nici măcar un reproș.

Doar:

„Unde ești, Alexandra?”

Când am ajuns acasă, mama m-a văzut din ușă și m-a luat în brațe. Eu plângeam urât, cu sughițuri, ca un copil mic.

„Iartă-mă”, tot repetam.

Ea mi-a netezit părul și mi-a zis încet:

„Important e că ai venit.”

N-a fost ușor după. Rușinea nu dispare într-o zi. Nici vina. A trebuit să mă reapuc serios de facultate, să recuperez seminarii, să-mi caut un job part-time și, mai ales, să învăț să nu mai confund salvarea cu iubirea.

Cătălin m-a mai căutat de câteva ori după ce a ieșit. Nu i-am răspuns. Pentru prima dată, am ales liniștea, chiar dacă a durut.

Acum sunt în ultimul an și încă mai am seri în care mă gândesc cât de aproape am fost să mă pierd de tot. Și cât rău i-am făcut femeii care încerca doar să mă țină departe de prăpastie.

Câte fete oare confundă încăpățânarea cu iubirea și ajung să plătească scump?

Voi ați fi iertat la fel ca mama mea?