Am fugit în ziua nunții mele din casa logodnicului și a familiei lui, când am înțeles că nu mă voiau soție, ci slujnică

— Iar pleci așa îmbrăcată? m-a întrebat viitoarea mea soacră, uitându-se de sus până jos la cămașa mea albă și pantalonii negri. Te măriți peste două săptămâni și încă te porți de parcă ești fată singură prin corporație.

Am rămas cu mâna pe clanță și cu stomacul strâns. În bucătărie mirosea a cafea și a varză călită de la prima oră. Liliana, mama lui Radu, stătea la masă cu sora ei, tanti Mariana, și amândouă mă priveau de parcă dădeam examen.

Radu nici n-a ridicat capul din telefon.

Atunci am simțit, iar, că în casa aia eu nu eram om. Eram proiect.

Mă mutasem la ei cu opt luni înainte, ca să strângem bani pentru apartamentul nostru. Așa zisul nostru apartament. Eu lucram în București la o firmă de contabilitate, aveam salariul meu, programul meu, oboseala mea. Plecam devreme, veneam târziu, dar îmi plăceam așa cum eram. Nu depindeam de nimeni.

Primele zile au fost suportabile. Liliana îmi zâmbea, îmi spunea „mamă” și îmi punea sarmale în farfurie. După aia au început observațiile mici. Că o femeie serioasă nu vine la opt seara acasă. Că o noră adevărată nu comandă mâncare. Că dacă tot stau în casa lor, ar fi frumos să fac și eu mai mult.

Mai mult însemna tot.

Spălam, călcam, găteam în weekend, făceam curat după toți. Radu îmi spunea să am răbdare.

— E mama, Irina. Așa e ea.
— Și tu cum ești? îl întrebam.
— Eu încerc să fie bine.

Numai că binele ăsta era mereu pe spinarea mea.

Într-o seară am ajuns acasă după nouă. Avusesem închidere de lună și efectiv nu puteam pleca mai devreme. Când am intrat, în sufragerie erau Liliana, Mariana și încă două rude venite în vizită. Televizorul mergea încet. Când m-au văzut, s-a făcut liniște.

— Uite și domnișoara, a zis Mariana. Mai există și familie pentru ea sau doar serviciu?

Am zâmbit prost, din reflex.

— A avut mult de lucru, a murmurât Radu.

Liliana a pus lingura jos, apăsat.

— Irina, să-ți spun ceva și să nu te superi. După nuntă, trebuie să vă așezați. Nu se poate să ții casa pe locul doi. O femeie își cunoaște prioritățile.

— Munca mea nu e pe locul doi, am zis încet.

— Vezi? Asta e problema. Prea multă independență strică la femeie.

Am simțit cum îmi ard obrajii. M-am uitat la Radu. A tăcut. Doar a tăcut.

De atunci s-a rupt ceva în mine.

Au urmat discuții peste discuții. Că de ce îmi țin banii separat. Că de ce nu-i dau lui Radu salariul, „cum e normal în casă”. Că de ce port ruj roșu la birou. Că de ce nu-mi caut ceva mai aproape, poate chiar part-time, „ca să te ocupi de copii când or veni”. Copii? Eu nici nu apucasem să respir în viața mea nouă și ei deja îmi împărțeau anii.

Într-o duminică, Liliana a intrat peste mine în cameră fără să bată. Îmi împacheta hainele de birou într-o cutie.

— Ce faci? am întrebat, blocată.

— Le pun deoparte. După nuntă n-o să mai ai nevoie de toate prostiile astea. Fuste, sacouri… Cui vrei să-i mai demonstrezi ceva?

M-am repezit la cutie.

— Nu pune mâna pe lucrurile mele.

Ea s-a tras un pas în spate și și-a pus mâna la piept, ofensată.

— Auzi la ea, Radu! Țipă la mine în casa mea!

Radu a intrat și s-a uitat ba la mine, ba la ea.

— Irina, de ce exagerezi?

Cred că atunci am înțeles cu adevărat. Nu conta ce făceau ei. Eu eram mereu problema.

În ultimele zile înainte de nuntă, nu mai dormeam. Mă trezeam noaptea cu inima bătând tare și mă gândeam cum o să arate viața mea peste un an. Eu în bucătăria lor. Eu cerând voie. Eu explicând de ce stau peste program. Eu micșorându-mă, zi după zi, doar ca să încap în liniștea lor.

În dimineața nunții, casa era plină. Miros de fixativ, parfum greu, tăvi cu prăjituri, voci peste tot. Verișoare, mătuși, râsete false. Rochia mea era atârnată la ușă. O priveam și nu simțeam nimic. Nici emoție, nici bucurie. Doar o oboseală adâncă.

Liliana a intrat fără să bată, ca de obicei.

— Hai, că vine coafeza. Și te rog eu, după azi terminăm și cu serviciul ăla. Îți găsim noi ceva mai așezat. Destul ai făcut pe bărbatul până acum.

M-am uitat la ea. Parcă o auzeam de foarte departe.

— Poftim?

— Nu te mai uita așa. O femeie măritată nu stă toată ziua printre străini. Îți vezi de casă, de soț. Asta e rușine? Așa e normal.

Normal.

Cuvântul ăsta m-a lovit mai tare decât orice ceartă.

Am închis ușa după ea. Mi-am luat geanta mică, apoi valiza pe care o ascunsesem cu o seară înainte în debara. Da, o pregătisem. Poate fără să recunosc până la capăt.

Radu m-a prins pe hol.

— Ce faci?

— Plec.

A râs scurt, confuz.

— Irina, nu acum. Te rog, nu face scene.

— Eu n-am făcut nicio scenă, Radu. Eu am tăcut luni întregi.

S-a apropiat de mine și a vorbit în șoaptă, să nu audă ceilalți.

— După nuntă rezolvăm. Vorbesc eu cu mama.

— După nuntă? După ce semnez? După ce toți o să creadă că au câștigat?

Pentru prima dată, n-a avut ce să spună.

Liliana a ieșit din bucătărie și când a văzut valiza, a încremenit.

— Să nu îndrăznești. Ne faci de rușine.

Am simțit ceva rece și limpede în mine.

— Mai bine rușinea de azi decât viața mea întreagă pierdută aici.

Am ieșit pe poartă în rochie de trening, cu părul prins prost și cu rimelul întins de la cât plânsesem mai devreme. Afară era soare. Se auzea claxonul unei mașini de nuntă de la capătul străzii. Mi-am chemat un taxi și, când m-am urcat, mi-au tremurat mâinile atât de tare încât n-am reușit să închid ușa din prima.

N-am plâns imediat. Am plâns abia când am trecut de centură și am văzut blocurile orașului. Plângeam și mă simțeam vinovată, ușurată, speriată, vie. Toate deodată. Mi-am deschis telefonul. Zeci de apeluri. De la Radu, de la mama lui, de la rude. L-am închis.

În ziua în care trebuia să devin nevasta cuiva, m-am ales pe mine.

Știu că mulți au zis că am exagerat. Că puteam suporta, că toate femeile fac compromisuri. Dar unde se termină compromisul și unde începe anularea ta ca om?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Am fugit de o nuntă sau mi-am salvat viața?