M-a scos din rolul de domnișoară de onoare fiindcă „nu mai arăt bine în poze” — iar în clipa aia am înțeles cât valora, de fapt, prietenia noastră

„Te rog să nu o iei personal, dar nu mai merge așa.”

Atât mi-a spus Iulia, uitându-se nu la mine, ci la rochia întinsă pe umeraș, în atelierul de croitorie. Croitoreasa s-a prefăcut că aranjează niște ace. Eu am rămas cu fermoarul pe jumătate tras și cu obrajii în flăcări.

„Cum adică nu mai merge?” am întrebat, deși cred că înțelesesem deja.

Iulia a tras aer în piept, scurt, iritată.

„Adică toate fetele trebuie să aibă aceeași linie. Ți-am zis de la început ce fel de nuntă vreau. Elegantă, curată, aerisită. Pozele contează mult pentru mine.”

Am râs. Din ăla scurt, prostesc, când încă speri că e o glumă proastă.

„Iulia, eu sunt domnișoara ta de onoare, nu un aranjament floral.”

Ea a ridicat din umeri.

„Știu. Dar am vorbit și noi, între fete, că până la nuntă mai slăbim, ne ținem puțin. Tu ai zis că te apuci de dietă.”

M-a lovit mai rău decât dacă mi-ar fi dat o palmă. Nu faptul că a observat că m-am îngrășat. Știam și eu. Îmi simțeam hainele altfel pe mine, mă ocoleam de oglinzi de luni bune. Dar să aud asta acolo, rece, aproape contabilicește…

Eu și Iulia ne știam de la cinci ani. Am mâncat din aceeași pungă de pufuleți în fața blocului. Am chiulit împreună în a douăsprezecea și ne-am dus la lac. Am ținut-o de păr când a vomat după prima ei beție la majorat. Eu am fost lângă ea când a plâns după tatăl ei, când a murit. Ea a fost lângă mine când mama a făcut al doilea AVC și eu alergam între spital, serviciu și casă.

Sau așa credeam.

În ultimele opt luni, viața mea se făcuse praf. Mama rămăsese aproape imobilizată. Fratele meu, Cătălin, era în Germania și trimitea bani când își amintea. Eu lucram la o farmacie, ture lungi, apoi mergeam acasă să-i fac mamei de mâncare, s-o spăl, s-o întorc de pe o parte pe alta. Mâncam pe fugă covrigi, merdenele, orice prindeam. Dormeam puțin. Plângeam în baie ca să nu mă audă.

Iulia știa tot.

„Deci asta e problema? Că m-am îngrășat?”

„Nu doar asta,” a spus ea, deja defensivă. „E și despre seriozitate. Eu am investit enorm în nuntă. Nu pot să las lucrurile să iasă aiurea fiindcă cineva n-a avut grijă de el.”

Cineva.

Nu „tu”. Nu „prietena mea”. Cineva.

Am simțit cum mă strânge rochia sub brațe și, pentru o secundă, am crezut că o să leșin.

„Zi direct ce vrei.”

A tăcut puțin, apoi a spus:

„Cred că ar fi mai bine să rămâi invitată. Așa evităm și stresul, și… discuțiile.”

„Ce discuții?”

A ezitat. Prea târziu.

„Mătușa lui Vlad deja a făcut niște comentarii. Și mama mi-a zis că în poze o să se vadă neuniform.”

Atunci m-am uitat la ea și parcă n-am mai recunoscut-o. Nu pe ea singură, ci tot ce fusese între noi.

„Deci m-ai scos din nuntă fiindcă sunt prea grasă pentru rudele lui Vlad?”

„Nu întoarce așa. Nu fi dramatică.”

Asta m-a rupt.

Am intrat în cabină, m-am schimbat cu mâinile tremurând și am ieșit fără să mai spun nimic. Ea a venit după mine până la ușă.

„Andreea, măcar încearcă să înțelegi. E ziua mea.”

M-am întors atunci.

„Nu, Iulia. Problema e că în toți anii ăștia eu am crezut că sunt și eu ‘a ta’, nu doar ziua asta.”

Seara, mi-a scris un mesaj lung. Că o fac să se simtă monstru. Că am ales cel mai prost moment să mă victimizez. Că orice mireasă are dreptul să-și dorească o anumită imagine. Că dacă țineam la ea, făceam un efort. La final a pus: „Sper să nu arunci o prietenie de-o viață pentru o neînțelegere.”

O neînțelegere.

A doua zi, am aflat de la verișoara mea, care o știa pe una dintre celelalte fete, că Iulia zisese într-un grup: „Andreea s-a lăsat rău, nu mai aveam cum s-o pun în față lângă noi.” În față. Lângă noi. De parcă eram o mobilă urâtă pe care o muți în debara înainte să vină musafirii.

Am plâns atunci cum n-am plâns nici când s-a îmbolnăvit mama. Nu de durere simplă. De rușine. De umilință. De prostie, poate, că am iubit un om care mă măsura din ochi în timp ce eu îi număram bătăile inimii în anii grei.

După trei zile, m-a sunat. N-am vrut să răspund, dar am făcut-o.

„Vii sau nu la nuntă?” m-a întrebat direct.

„Nu.”

„Serios? Atât de orgolioasă ești?”

„Nu, Iulia. Atât de rănită.”

A tăcut.

„Toată lumea o să întrebe de tine.”

„Spune-le adevărul. Că nu m-am mai potrivit în decor.”

Mi-a închis.

Au trecut două luni. Nunta a fost, pozele au ieșit, probabil, impecabil. Rochii bej, lumini calde, zâmbete perfect așezate. Eu am stat acasă cu mama și i-am făcut supă. La un moment dat, s-a uitat la mine și mi-a zis cu vocea ei slabă:

„Fata mamii, omul bun nu te scoate din viața lui când ți-e greu. Te trage mai aproape.”

De atunci n-am mai vorbit cu Iulia. Uneori mă uit la telefon și încă mă aștept să-mi scrie ca altădată, să-mi trimită o poză cu o prostie din supermarket sau să mă întrebe ce fac. Și totuși, ceva s-a terminat. Nu din cauza kilogramelor. Din cauza felului în care a ales să mă privească exact când eram cel mai jos.

Poate că da, fiecare mireasă are dreptul să-și dorească nunta perfectă. Dar chiar merită perfecțiunea aia o prietenie crescută o viață?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi iertat sau sunt unele umilințe care, pur și simplu, nu se mai repară?