„De ce nu poți și tu ca Rodica?” În seara în care am înțeles că nu mai luptam pentru căsnicia mea, ci pentru aprobarea lui

„Serios, Andreea, iar ai făcut ciorba asta apoasă? Uite, Mariana de la birou pune leușteanul altfel, are alt gust. La tine parcă lipsește mereu ceva.”

A zis-o liniștit, cu lingura în mână, de parcă vorbea despre vreme. Eu stăteam în picioare lângă aragaz, cu pâinea încă nedesfăcută pe masă. Mi s-au înmuiat genunchii. Nu pentru că era prima dată. Tocmai asta durea. Că nu mai era prima dată de mult.

„Mariana de la birou” ajunsese femeia perfectă în casa mea. Când era vorba de ciorbă, de chiftele, de curățenie, de perdele, de cum miroase în baie, de cum se calcă o cămașă. Dacă nu era Mariana, era mătușa Florica din cartier.

„Ai văzut ce lună e la ea în bucătărie?”

„Ai gustat salata ei de boeuf? Fină, nu ca a ta, tăiată prea mare.”

„Femeile alea au și serviciu, și casă. Se poate, dacă vrei.”

Am vrut. Doamne, cât am vrut.

În ultimele luni mă trezeam mai devreme cu o oră. Căutam rețete pe telefon, stăteam noaptea să pun năut la înmuiat, făceam liste, mergeam la piață în Obor sâmbăta și mă întorceam cu sacoșele tăindu-mi palmele. Frecam aragazul până îmi ieșea pielea de pe degete. Schimbam perdelele, mutam bibelourile, spălam geamurile. Mă uitam la alte femei de pe scară și mă întrebam dacă și ele plâng când pun rufele la uscat.

Dar el găsea ceva. Mereu.

Prea sărat.

Prea fiert.

Prea puțin aerisit.

Prea mult praf pe mobilă.

„Nu înțeleg de ce te superi așa”, îmi spunea. „Eu doar îți spun, ca să fie mai bine.”

Mai bine pentru cine?

În seara aia făcusem sarmale. De la zero. Tocasem carnea, opărisem varza, stătusem aproape trei ore în bucătărie după o zi întreagă la contabilitate, unde îmi fugiseră ochii pe cifre de nu mai vedeam bine. Când a venit acasă, obosit și prost dispus, am simțit din prag că o să caute nod în papură.

A luat o înghițitură, apoi a pus furculița jos.

„Nu sunt rele, dar parcă tot ale mătușii Florica sunt altceva. Ea le face mai… nu știu… mai cu suflet.”

Atunci am râs. Un râs scurt, stricat.

„Mai cu suflet?”

S-a uitat la mine iritat.

„Iar începi.”

„Nu, chiar vreau să înțeleg. Eu ce pun în ele? Răutate? Nepăsare? Ce pun, Cătălin?”

A oftat și și-a dat scaunul puțin în spate.

„Exagerezi. Nu poți să primești o observație fără să faci dramă.”

Asta m-a rupt. Nu comparația în sine. Nu sarmalele. Faptul că durerea mea era, pentru el, „dramă”.

M-am dus în baie și am închis ușa. Nu ca să fac un spectacol. Ca să pot respira. M-am uitat în oglindă și m-am speriat un pic. Arătam de parcă mă storsese cineva pe dinăuntru. Cearcăne, buze uscate, părul prins repede. Aveam 38 de ani și, în casa mea, mă simțeam mereu în examen.

Când am ieșit, el strângea masa cu mișcări nervoase.

„Lasă, că fac eu, dacă tot nu e bine nimic”, am spus.

„Vezi? Exact asta faci. Întorci totul împotriva mea. Eu muncesc toată ziua și când vin acasă nici nu pot să spun ce cred.”

M-am apropiat de el și, pentru prima dată după mult timp, nu mi-a mai fost frică de ceartă.

„Ba poți. Spui ce crezi în fiecare zi. Problema e că nu mai știu dacă vezi omul din fața ta sau doar tot ce nu sunt. Nu sunt Mariana. Nu sunt mătușa Florica. Sunt soția ta. Și tu m-ai făcut să mă simt mai puțin decât sunt.”

A tăcut. Și-a trecut mâna prin păr, cum făcea când era prins.

„Nu asta am vrut.”

„Dar asta ai făcut.”

Nu a mai zis nimic câteva secunde. Se auzea doar robinetul picurând. Apoi a scos, aproape șoptit:

„Și mama era mereu așa… mereu compara. Pe tata cu alții, pe mine cu verișorii mei. Poate… nu știu. Poate m-am obișnuit cu ideea că așa îi împingi pe oameni să fie mai buni.”

Mi-au dat lacrimile pe loc. Nu pentru că îl înțelesesem complet. Ci pentru că era prima dată când nu se mai apăra cu dinții.

„Nu m-ai împins să fiu mai bună”, i-am spus. „M-ai împins să mă simt insuficientă în fiecare colț din casa asta.”

S-a așezat. Dintr-odată părea mai mic. Mai obosit. Mai om, poate.

„Și acum?”

Asta era întrebarea. Greaua.

Am rămas în picioare, cu mâinile reci și șorțul încă legat la mijloc.

„Acum ori te oprești. De tot. Ori eu nu mai pot. Nu mai vreau să gătesc plângând, să șterg praful cu nod în gât și să mă compar cu femei care nici nu dorm în patul tău. Dacă vrei o căsnicie, trebuie să trăiești în ea, nu în casele altora.”

În noaptea aia n-am mai spălat vasele. Le-am lăsat în chiuvetă și m-am dus să dorm în sufragerie. El n-a venit după mine. Dar dimineață, când m-am trezit, bucătăria era curată. Pe masă era un bilet scris grăbit:

„N-am știut cât rău fac. Vreau să încerc să repar. Dacă mă mai auzi comparându-te, oprește-mă.”

N-a fost o minune. Nici de atunci nu s-a schimbat peste noapte. A mai scăpat remarci. S-a mai închis în el. M-am mai aprins și eu. Dar, încet, a început să se audă altceva în casa noastră. „Mulțumesc.” „E bun.” „Lasă că fac eu.” Lucruri simple, dar care pentru mine păreau aproape străine.

Uneori mă gândesc cât de ușor poți distruge un om fără să ridici mâna. Doar din vorbe. Doar din comparații aruncate la masă, printre farfurii și zile obișnuite.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât suporți până când dragostea începe să semene mai mult cu umilința decât cu acasă?