Când am aflat că tata i-a lăsat fratelui meu casa și pământul, iar mie doar garajul și o Dacie ruginită, am înțeles că nu mă pierduse când am plecat la oraș… mă condamnase deja

„Tu nici acum nu te oprești?” a izbucnit Cătălin, cu palma lipită de masa notarului. „Ai venit de la București doar ca să numeri ce-ți revine?”

M-am uitat la el și, pentru o secundă, nici n-am mai auzit ce spunea femeia din fața noastră. În urechi îmi bătea doar fraza aia: casa și terenul îi reveneau lui Cătălin. Mie, garajul din curte și Dacia lui tata, un 1310 obosit, care nici iarna trecută nu mai pornea decât împinsă.

Am râs scurt. Din nervi.

„Atât?” am întrebat. „Atât am fost eu pentru tata?”

Notărița a ridicat privirea, jenată. Cătălin și-a tras scaunul mai aproape, de parcă deja se vedea stăpân peste tot.

„Nu începe”, a zis printre dinți. „Tu ai plecat. Eu am rămas.”

Acolo, în biroul ăla mic din Slatina, am simțit ceva urât în piept. Nici la înmormântare n-am simțit așa. Tata murise cu trei săptămâni înainte, după un AVC. N-am mai apucat să vorbesc cu el. Ultima oară când ne-am certat, mi-a închis telefonul în nas pentru că i-am zis că nu pot veni de Paște, că aveam serviciu. „Serviciu, serviciu… familia când?” Așa mi-a zis.

Eu plecasem la București la douăzeci și doi de ani. Cu un geamantan, o pereche de adidași rupți și ambiția proastă că pot să-mi fac viața mea. Am dormit prin chirii jegoase, am muncit în depozit, apoi curier, apoi agent de vânzări. N-a fost ușor, deloc. Dar de fiecare dată când veneam acasă, tata mă privea de parcă îl trădasem.

„Orașul te-a făcut domn?” îmi spunea.

Nu m-a făcut domn. M-a făcut doar singur.

Cătălin a rămas în sat, lângă tata. A lucrat pământul, a mai făcut una-alta prin curte, dar adevărul e că tata l-a ținut mereu aproape. Pe mine mă suna doar când avea ceva să-mi reproșeze.

După ce am ieșit de la notar, l-am prins pe Cătălin în fața clădirii.

„Știai?”

N-a răspuns pe loc. Și fix tăcerea lui m-a lovit mai rău decât orice.

„Știai”, am repetat.

„Tata a făcut cum a crezut”, a zis, fără să mă privească. „Casa rămâne la cine a avut grijă de ea.”

„Și eu ce am avut grijă? De mine? Asta se pedepsește?”

A ridicat din umeri, și gestul ăla mi s-a părut mai rece decât o palmă.

„Ai ales să pleci.”

„Am ales să nu mor acolo!” am țipat. „Am ales să nu stau toată viața cu mâna întinsă la tata pentru două sute de lei și o pungă de cartofi.”

Câțiva oameni s-au întors spre noi. Cătălin s-a apropiat și mi-a spus încet:

„Să nu faci pe victima. Când mama a fost bolnavă, cine a dus-o la spital? Eu. Când s-a spart acoperișul, cine l-a reparat? Eu. Când tata nu se mai putea ridica din pat, cine l-a șters? Eu. Tu trimiteai bani și credeai că ai rezolvat tot.”

Acolo m-a rupt. Pentru că trimisesem. În fiecare lună. Nu mult, dar cât puteam. Și niciodată tata nu mi-a zis mulțumesc. Acum înțelegeam de ce. Pentru el, eu plăteam o absență pe care n-o ierta.

În seara aia am mers în curte. Casa era aceeași. Prispă veche, vița de vie, nucul din spate. Garajul meu era plin de scule, cauciucuri, fiare. Dacia stătea sub un strat gros de praf, cu bancheta ruptă și miros de motorină veche. M-am așezat pe un scaun de plastic și am plâns. Nu frumos. Nu demn. Cum plânge un om când își dă seama că, de fapt, n-a avut niciodată locul pe care credea că îl are.

A doua zi am găsit într-un sertar o hârtie scrisă de mâna lui tata. Nici măcar nu era pentru mine direct. Era o notiță lăsată printre acte.

„Mihai și-a făcut rostul lui la oraș. Cătălin rămâne aici, cu casa. El are nevoie.”

Atât. Fără „iartă-mă”. Fără „te iubesc”. Fără nimic.

Mihai eram eu. Și din câteva cuvinte am înțeles tot. Tata nu mă vedea ca pe un fiu plecat. Mă vedea ca pe unul pierdut.

Trei zile m-am certat cu Cătălin. I-am propus să împărțim terenul. A zis nu. I-am cerut contravaloarea unei părți. A râs.

„Din ce bani?”

„Din casa pe care ai primit-o întreagă!”

„E casa mea acum.”

A mea. A lui. Cuvintele astea mici pot omorî tot.

Am vândut Dacia unui vecin. Aproape pe nimic. Garajul l-am cedat tot lui Cătălin, contra unei sume ridicole, doar ca să nu mai am nimic acolo. Când i-am întins actele, s-a uitat lung la mine.

„Atât? Pleci?”

„Da.”

„Și gata, nu mai exiști?”

M-am uitat la el și, pentru prima dată, n-am mai simțit furie. Doar gol.

„Pentru voi, se pare că am încetat de mult să exist.”

Am plecat dimineața devreme, cu un rucsac și o sacoșă cu niște haine negre de la înmormântare. N-am intrat în casă să-mi iau rămas-bun. Nici de la mormântul lui tata n-am trecut. Poate e urât ce zic, dar nu mai puteam. Eram terminat pe dinăuntru.

De atunci au trecut opt luni. Cătălin m-a sunat de două ori. N-am răspuns. O vecină mi-a scris că m-a pomenit tata la biserică în acte și că „nu-i frumos să rupi sângele”. Poate nu-i frumos. Dar uneori, dacă nu rupi, te rupi tu.

Și acum mă întreb: voi ce ați fi făcut în locul meu? Se poate ierta așa ceva sau sunt răni care, gata, nu se mai închid niciodată?