L-am prins cu cea mai bună prietenă chiar în zilele în care îmi îngropam tatăl. Atunci am fugit în sat, în casa lui, și am înțeles că uneori durerea te rupe doar ca să te poți salva

— Nu acum, Mara, te rog… nu acum… i-am spus printre dinți, cu telefonul tremurând în mână și cu negrul de doliu lipit de mine ca o a doua piele.

Ea stătea în pragul bucătăriei mele, cu ochii roșii, iar Cătălin nici măcar nu avea curajul să mă privească. Se uita în gresie, de parcă acolo ar fi putut să se îngroape singur.

— N-am vrut să afli așa, a șoptit ea.

Atunci am început să râd. Din ăla urât, care nu e râs. Din ăla care vine când te crapă ceva pe dinăuntru.

Tata murise cu trei zile înainte. Brusc. Infarct. Un telefon la 6 dimineața, mama țipând din capătul celălalt și eu ieșind din bloc în papuci, fără să știu cum am ajuns la spital. De atunci trăiam ca într-o ceață. Înmormântare, colivă, lumânări, rude, pomeni, oameni care îmi spuneau „fii puternică”, de parcă aveam de ales.

În tot haosul ăsta, Cătălin era lângă mine. Sau eu așa credeam.

Mara era prietena mea din facultate. Femeia care îmi știa toate rușinile, toate certurile, toate fricile. Dormise la noi în casă. Mâncase la masa mea. Plânsese pe umărul meu când a divorțat. Iar eu, proasta de mine, îi spuneam că fără ea n-aș fi trecut prin multe.

Adevărul l-am aflat din greșeală. Telefonul lui Cătălin vibra continuu pe canapea în timp ce el coborâse să ia niște apă de la magazin. Eu căutam certificatul de deces al tatei printr-un teanc de hârtii și voiam doar să se oprească sunetul ăla care îmi intra în cap. Pe ecran apărea: „Mara”.

Mesajul se deschisese deja.

„Nu mai pot. Să stau lângă ea la înmormântarea tatălui ei și să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic mă termină.”

Am simțit cum mi se răcește tot corpul. Nu inima, nu mâinile. Tot. Am derulat. Alte mesaje. Vechi de luni. Glume, întâlniri, regrete false, dor. „Mi-e dor de tine.” „Și mie.” „Ea nu bănuiește nimic.”

Am auzit cheia în ușă și în secunda aia parcă nu mai eram eu.

— De când? atât am putut să spun.

Cătălin s-a oprit în hol. A văzut telefonul în mâna mea și s-a făcut alb.

— Alina, lasă-mă să-ți explic.

— De când?

— Din iarnă… dar s-a terminat.

„S-a terminat.” Uite cum spun oamenii când vor să facă mizeria mai mică.

Mara a venit o oră mai târziu, chemată de el sau din vină, nici acum nu știu. Eu stăteam la masa din bucătărie, cu cana de cafea rece în față și cu fotografia tatei rezemată de borcanul cu zahăr. Parcă mă privea și nu înțelegea nici el ce fel de oameni am strâns în viața mea.

— A fost o prostie, Alina, a zis ea plângând. Eram amândoi într-o perioadă grea…

— Tatăl meu e mort și tu vrei să-mi vorbești de perioade grele?

A tăcut. Cătălin s-a apropiat de mine, dar am ridicat mâna.

— Să nu mă atingi.

În seara aia n-am mai țipat. N-am spart nimic. Cred că eram prea obosită ca să fac scandalul pe care îl meritau. Mi-am făcut un bagaj mic, am luat niște haine negre, o geacă groasă de-a tatei și cheile de la casa din sat, casa lui de vacanță, de fapt singurul loc unde mai respira ceva din el.

Satul era la vreo două ore de București. O casă simplă, cu prispă, sobă în două camere și o curte unde tata punea roșii în fiecare primăvară de parcă salva lumea. Când am deschis poarta, m-a lovit mirosul de pământ ud și de lemn vechi. Și atunci am plâns. Nu pentru Cătălin. Pentru tata. Pentru mine. Pentru tot.

Primele zile am dormit mult și prost. Mă trezeam noaptea și mi se părea că aud pașii tatei în curte sau cum tușește ușor înainte să intre în casă. Dimineața beam cafeaua pe bancă, înfofolită într-o pătură, și mă uitam la gardul strâmb pe care tot spunea că-l repară „la vară”. N-a mai apucat.

Mama mă suna des.

— Te întorci acasă?

— Nu încă.

— Și cu Cătălin?

— Nu știu, mamă.

Dar de fapt știam. Doar că unele adevăruri îți ies mai greu pe gură.

Cătălin mi-a scris zilnic. Mesaje lungi, disperate. Că a greșit. Că era confuz. Că mă iubește. Că a fost doar o scăpare. Urăsc expresia asta. O scăpare e când verși cafeaua, nu când minți luni întregi și te culci cu prietena iubitei tale.

După aproape trei săptămâni, l-am lăsat să vină. Ne-am întâlnit în curte, lângă vișinul bătrân. Nu l-am poftit în casă.

Părea slăbit. Neras. Obosit. Pentru o clipă aproape că mi s-a făcut milă. Aproape.

— Vreau doar să știu dacă mai există vreo șansă, a zis el.

M-am uitat la mâinile mele. Aveam pământ sub unghii de la grădină. Începusem să smulg buruieni și, ciudat, mă liniștea.

— Când a murit tata, eu credeam că cea mai mare durere e că nu mai pot să-i aud vocea. Dar după ce am aflat de voi doi, am simțit altceva. Ca și cum viața mea întreagă era o cameră și cineva a stins lumina fără să spună nimic.

El a vrut să spună ceva, dar l-am oprit.

— Eu nu mai pot să construiesc pe locul ăsta. M-ai mințit prea mult. Și mai rău e că m-ai lăsat să te țin de mână la cimitir, în timp ce tu ascundeai asta de mine.

A început să plângă. L-am văzut rar așa. Dar nu m-a mai mișcat.

— Te-am iubit, Cătălin. Poate o parte din mine o să te mai iubească mult timp. Dar nu te mai vreau în viața mea.

A rămas câteva secunde nemișcat. Apoi a dat din cap, de parcă abia atunci pricepuse că unele lucruri, odată rupte, nu se mai lipesc. A plecat fără să mai insiste.

După ce a ieșit pe poartă, am intrat în casă și am atins tocul ușii, așa cum făcea tata când venea de afară. Gest mic, prostesc poate. Dar am simțit că nu mai sunt chiar pierdută.

Încă mă doare. Încă sunt zile în care îmi vine să-i scriu tatei sau să o sun pe Mara și să-i cer explicații pe care nu le mai vreau. Dar la sat, în liniștea aia care la început m-a speriat, am început să mă aud pe mine.

Și, pentru prima dată după mult timp, vocea mea n-a mai cerut pe nimeni înapoi.

Oare câte femei rămân prea mult într-o viață care le frânge doar pentru că le e frică să o ia de la capăt?

Și voi ce ați fi făcut în locul meu?