Am pus pe masa de Crăciun exact cât a crezut soțul meu că valorează munca mea. Când a văzut copiii fără daruri și farfuriile aproape goale, a înțeles prea târziu ce înseamnă, de fapt, să ții o familie în spate

„Atât îți trebuie, Elena. Exagerezi mereu.”

M-a lovit replica asta mai tare decât bancnota mototolită de 300 de lei pe care mi-a lăsat-o Dan pe masă, lângă lista mea de cumpărături. Era 20 decembrie. Afară ningea mărunt, copiii erau în cameră și repetau colinde pentru serbarea de la școală, iar eu stăteam în bucătărie cu pixul în mână și simțeam cum îmi țiuie urechile.

„Dan, cu 300 de lei nu fac nici jumătate din ce trebuie pentru Crăciun.”

A ridicat din umeri, fără să se uite la mine.

„Pe vremea mamei, se făceau sărbători și cu mai puțin. Voi, femeile, dacă vedeți supermarketul, gata, umpleți coșul.”

Am rămas cu gura întredeschisă. Nu pentru că era prima dată când spunea ceva nedrept. Ci pentru că, după 14 ani de căsnicie, încă nu pricepea un lucru simplu: că eu completam mereu din banii mei. Din puținul meu. Din ce strângeam tăind de la mine.

Eu nu aveam „salariu bun” ca el. Făceam unghii acasă, mai luam câte o clientă la pensat, mai vindeam pe internet haine rămase mici copiilor. Din banii ăia luam detergent, caiete, șosete, un sirop când răcea Vlad, un cadou de ziua Ilincăi, un pui, un ulei, o pâine, ba chiar și cafeaua lui Dan, că lui îi plăcea una mai scumpă. Și nici nu mai țineam socoteala. Așa se face în casă, nu?

Numai că atunci m-am oprit.

M-am uitat la cei 300 de lei și am zis calm, deși îmi tremura vocea:

„Bine. Anul ăsta fac exact de banii ăștia.”

A râs.

„În sfârșit, ai învățat și tu să te gospodărești.”

Nu i-am mai răspuns. Dacă mai deschideam gura, ori plângeam, ori țipam.

A doua zi am mers la supermarket. Am luat coșul mic, nu mare. Mă uitam la prețuri și mă lua amețeala. Un cozonac decent, aproape 40 de lei. Carnea de porc, scumpă. Smântâna, untul, ouăle, toate urcate. Portocalele, care pentru copii însemnau Crăciunul încă de când erau mici, păreau de lux.

Am făcut calcule pe telefon, pe colț de listă, în cap. Am pus în coș strictul. Un pui. Cartofi. Orez. O salată de boeuf în varianta „să ajungă”. Câteva felii de mezel mai ieftin. O cutie mică de bomboane pentru pom. Mandarine puține. Pâine. Lapte. Atât.

M-am oprit în fața raftului cu jucării. Vlad voia de o lună un set de construit. Ilinca îmi arătase o păpușă cu păr lung și mi-a zis în șoaptă: „Mami, dacă e prea scumpă, spune-i lui Moș Crăciun să-mi aducă doar ceva mic.”

Atunci m-a înțepat ceva în piept. Aveam bani puși deoparte. Aveam. Dar mi-am băgat mâinile în buzunare și am plecat mai departe.

Acasă, Dan nici măcar n-a întrebat cât au costat cumpărăturile.

În Ajun, bucătăria mea, care de obicei mirosea a sarmale, cozonac și carne la cuptor, mirosea doar a supă și a cartofi copți. Era curat, era cald, era împodobit frumos, dar masa… masa era tristă. O față de masă albă, trei boluri, o tavă și un platou prea gol.

Ilinca s-a apropiat prima.

„Mami, dar sarmale nu facem?”

„Nu anul ăsta, puiule.”

„Dar cozonac?” a întrebat Vlad.

„Nu anul ăsta.”

Au tăcut amândoi. N-au făcut scandal. Și tocmai asta m-a rupt.

Când a intrat Dan în sufragerie, îmbrăcat frumos, cu chef de sărbătoare și cu telefonul în mână, parcă i s-a stins fața.

„Asta e masa?”

M-am uitat direct la el.

„Da. Asta e masa de 300 de lei.”

A râs scurt, nervos.

„Hai, Elena, lasă teatrul.”

„Nu e niciun teatru.”

M-am dus în bucătărie, am luat bonurile și i le-am pus în palmă.

„Uite. Totul trecut acolo. Și să știi că n-am luat nimic pentru mine. Nimic în plus. Nici cozonac, nici carne pentru sarmale, nici ingrediente pentru prăjituri. Și nici cadouri pentru copii.”

S-a încruntat.

„Cum adică nici cadouri?”

Atunci Vlad, care stătea lângă brad și se prefăcea că se uită la instalație, a zis încet:

„Lasă, tati. Poate Moșul n-a avut bani anul ăsta.”

În camera aia s-a făcut o liniște de mi s-a părut că aud beculețele cum pâlpâie.

Dan s-a albit la față. S-a uitat la copil, apoi la mine, apoi iar la masă. Pentru prima oară nu mai avea replica pregătită.

„Elena… tu chiar n-ai pus nimic?”

„Nu. Cum ai zis și tu. Să învăț să mă gospodăresc.”

A stat jos, încet, de parcă îl dureau genunchii. A luat bonurile și le-a citit unul câte unul. A văzut cât costase untul. Laptele. Carnea. Fructele. Lucruri pe care le mânca zilnic, dar pe care nu le cumpăra niciodată el.

Apoi a zis foarte încet:

„Eu credeam că tu exagerezi.”

Nu știu de ce, dar asta m-a enervat mai rău decât tot.

„Nu exagerez, Dan. Eu acopăr. Mereu acopăr. Din banii mei, din timpul meu, din somnul meu. Tu vii, mănânci, întrebi ce mai e de făcut și ai impresia că toate apar așa, din aer.”

Mi-au dat lacrimile, urât de tot, cum nu voiam.

„Știi ce doare? Nu că n-ai știut prețurile. Ci că n-ai vrut să mă crezi când ți le-am spus.”

El nu s-a apărat. N-a țipat. S-a ridicat, și-a luat geaca și a ieșit fără un cuvânt. M-am speriat o secundă. Ilinca m-a prins de mână.

„Mami, e supărat pe noi?”

„Nu, iubita mea. Pe el, poate.”

După vreo oră s-a întors cu două sacoșe, cu ochii roșii de frig sau de rușine, nu știu. Avea un cozonac, carne tocată, smântână, ciocolată, portocale, și câte un cadou pentru fiecare copil. Nu mare lucru, dar luate cu grijă. Pentru mine, un carnețel cu copertă albastră.

„Ca să scriem împreună cheltuielile. Toate.”

A lăsat sacoșele jos și s-a apropiat.

„Iartă-mă. Eu chiar… n-am văzut. Pentru că mi-a fost comod să nu văd.”

În noaptea aia am făcut împreună sarmale până târziu. El a tocat ceapă, a spălat orezul, a ținut foile de varză și m-a întrebat de zece ori ce urmează. Copiii au adormit pe canapea, cu darurile în brațe.

De atunci, în fiecare lună, stăm amândoi la masă cu bonurile. Nu s-a schimbat peste noapte în omul perfect, să fim serioși. Dar acum știe. Acum întreabă. Acum vede.

Și uneori mă gândesc cât de puțin lipsește până când o femeie obosește să mai acopere în tăcere totul.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Trebuia să tac iar și să pun, ca de obicei, de la mine?