Am plecat din casa noastră într-o seară ploioasă, după ce soțul meu a ales-o iar pe sora lui. Nu m-a înșelat, nu m-a lovit, dar ani la rând m-a lăsat singură în propria căsnicie
„Iar pleci la ea?” am întrebat cu cheia în mână, stând în hol, în timp ce apa de ploaie se scurgea de pe geamul de la intrare.
Marius nici măcar nu s-a uitat la mine. Își căuta încărcătorul, agitat, de parcă în casa aia ardea ceva.
„M-a sunat Oana. Plânge. Zice că iar a făcut scandal Cătălin.”
Am râs scurt. Din ăla care nu e râs.
„Și eu plâng de trei ani, Marius. Pe mine când mă auzi?”
Atunci s-a întors. A oftat lung, obosit, ca și cum eu eram problema care-l încurca dintr-o urgență reală.
„Diana, nu începe iar. Tu faci scenarii. Oana chiar are nevoie de mine acum.”
Acolo, în holul ăla îngust din apartamentul nostru din Ploiești, cu pantofii mei uzi și cu miros de tocăniță rămas din seară, am simțit ceva rece în piept. Nu furie. Mai rău. Mi-am dat seama că, pentru el, eu devenisem zgomotul de fundal.
Eu și Marius eram căsătoriți de nouă ani. N-am avut o viață perfectă, dar la început am fost bine. Râdeam mult. Ne făceam planuri. Strângeam bani pentru un apartament mai mare, poate și pentru un copil. Numai că în viața noastră a fost mereu și Oana, sora lui mai mică.
La început am înțeles. Divorțase urât. Rămăsese cu o fată de șapte ani și multe datorii. Apoi și-a pierdut serviciul de la magazin. Apoi a avut depresie, cel puțin așa spunea. După aia certuri cu fostul, probleme cu chiria, atacuri de panică, vecini răi, șefi nesimțiți, iubiți care o mințeau. Mereu era ceva. Mereu urgent. Mereu mai important.
La orice oră suna.
„Marius, poți veni puțin?”
Și el pleca.
La masă.
La film.
De ziua mea.
O dată chiar din sala de așteptare de la spital, când eu așteptam rezultatul după o intervenție mică, dar care mă speriase rău.
„Nu stau mult”, mi-a zis atunci.
A stat patru ore.
Când s-a întors, eu eram cu perfuzia scoasă, singură, și mă uitam la femeia de vizavi care adormise cu soțul ei pe un scaun, ținând-o de mână.
Nu l-am iertat nici azi cu adevărat pentru ziua aia.
Am încercat să vorbesc. Calm, urât, plângând, scriind mesaje, spunându-i direct.
„Nu-ți cer să-ți abandonezi sora. Îți cer să nu mă abandonezi pe mine.”
El dădea din cap, mă lua în brațe două zile, apoi iar începea.
„Tu nu înțelegi prin ce trece.”
„Dar tu nu vezi prin ce trec eu?”
„Diana, dramatizezi.”
Cuvântul ăsta m-a omorât încet. Dramatizezi. Când stăteam singură de Crăciun pentru că Oana făcuse o criză că fostul nu luase fata la el. Când rămâneam cu ratele și cumpărăturile pe mine, pentru că el îi dădea bani „doar luna asta”. Când anula weekendul nostru la Sinaia pentru că Oana „nu se simțea bine” și nu voia să stea singură.
Știți ce e cel mai greu? Nu lipsa omului din casă. Ci să stea lângă tine și tot să nu fie cu tine.
În ultimul an, eu și Marius aproape că nu mai eram soț și soție. Eram un fel de colegi de apartament care împărțeau facturi și tăceri. Eu veneam obosită de la contabilitate, el stătea cu telefonul în mână, atent la mesajele Oanei.
Într-o duminică, i-am spus clar:
„Dacă nu punem limite, eu plec.”
N-a ridicat vocea. Doar a zâmbit strâmb.
„Unde să pleci, Diana? Te-ai ambalat și tu acum.”
M-a durut mai tare decât dacă m-ar fi jignit. Pentru că nu m-a crezut. Nici atunci.
În seara aia ploioasă, când iar își lua geaca să fugă la sora lui, am mers în dormitor, am scos geanta mare de sub pat și am început să pun lucruri în ea. Haine, acte, încărcător, trusa mea de cosmetice, un pulover gros de la mama.
Marius a apărut în ușă.
„Ce faci?”
„Pleacă liniștit. Oana te așteaptă.”
„Diana, nu fi ridicolă.”
Am înghețat. M-am întors spre el și, nu știu, cred că atunci m-a văzut pentru prima dată cu adevărat. Nu mai plângeam. Nu mai tremuram. Eram doar goală.
„Ridicol a fost când ți-am spus că mă simt singură și tu mi-ai zis că inventez. Ridicol a fost când am început să vorbesc cu pereții, că tu erai mereu în altă parte. Ridicol e că am stat atâta.”
A tăcut.
Telefonul lui a vibrat. Oana.
S-a uitat la ecran. Apoi la mine.
Și a răspuns.
Atât mi-a trebuit.
Am luat geanta, am trecut pe lângă el și l-am auzit spunând în șoaptă: „Vin acum.” Nu pentru mine. Pentru ea. Tot pentru ea.
Am plecat la sora mea, Andreea, în Berceni. În autobuz ploua pe geam și eu mă uitam la reflexia mea ca la o străină. Nu m-am simțit puternică. M-am simțit terminată. Dar pentru prima dată după ani, nu m-am mai simțit nebună.
După două zile, Marius a venit la Andreea. Cu ochii roșii, neras, ținând o pungă cu lucrurile mele rămase prin baie. A zis că mă iubește. Că n-a înțeles cât de grav era. Că el doar a vrut să-și ajute sora.
L-am întrebat simplu:
„Și pe mine cine m-a ajutat?”
N-a știut ce să spună. A lăsat punga jos și s-a așezat pe marginea canapelei de parcă-i fugea pământul de sub picioare.
Poate că Oana chiar a avut nevoie de el. Nu neg asta. Dar și eu am avut. Iar într-o căsnicie nu poți cere la nesfârșit firimituri și să le numești iubire.
Acum sunt separată. Nu știu dacă va fi divorț sau nu. Încă mă doare când îi aud numele. Încă mă trezesc dimineața și, o secundă, uit că nu mai sunt acasă. Dar știu sigur ceva: liniștea pe care o simt acum doare mai puțin decât singurătatea pe care o trăiam lângă el.
Spuneți-mi voi, cât ar trebui să lupte o femeie ca să nu fie acuzată că renunță prea repede?
Și când dragostea te lasă mereu pe locul doi, mai e dragoste sau doar obișnuință?