I-am dat fiului meu apartamentul, iar când n-am mai putut merge singură m-a dus la azil ca să rămână el stăpân pe tot

„Mamă, aici o să-ți fie bine. Au asistente, mâncare la ore fixe, doctor… ce vrei mai mult?”

Așa mi-a spus Cătălin, fără să mă privească în ochi, în timp ce îmi punea plasa cu lucruri la capătul patului din camera de cămin. Lângă el, Alina își strângea geanta la piept și se uita peste tot, numai la mine nu. Eu stăteam pe marginea patului, cu palmele pe genunchi, și simțeam că dacă deschid gura, ori țip, ori cad.

„Și casa mea?” am întrebat încet.

Cătălin a oftat scurt.

„Mamă, iar începem? Apartamentul e pe numele meu de doi ani. Tu ai vrut asta.”

Am vrut, da. Dar nu așa.

Sunt văduvă de unsprezece ani. După ce a murit soțul meu, Petre, am rămas doar eu cu băiatul nostru. De fapt, el era însurat deja, avea viața lui, dar eu tot mamă am rămas. Toată viața am tras pentru apartamentul ăla cu trei camere din Drumul Taberei. Am stat la cozi, am făcut rate, am cusut noaptea pentru vecine ca să am bani când Cătălin era mic și-i trebuiau adidași, meditații, bani de facultate. N-am simțit că fac sacrificii. Mi se părea normal.

Când a început să-mi fie rău cu tensiunea și cu picioarele, el a venit cu ideea.

„Mamă, hai să facem actele acum, cât ești bine. Să nu ne mai încurcăm după. Oricum eu am grijă de tine până la capăt.”

A zis-o simplu, aproape cald. Și notarul, o femeie cu ochelari subțiri, m-a întrebat dacă sunt sigură.

„Da”, am spus. „E băiatul meu.”

Atât de puțin mi-a trebuit.

La început, chiar veneau des. Alina îmi aducea o ciorbă, Cătălin îmi schimba un bec, îmi plătea întreținerea când rămâneam mai strâmtorată. Dar după ce am căzut în baie iarna trecută și mi-am lovit șoldul, totul s-a schimbat. N-am mai putut să merg bine, aveam nevoie de cineva lângă mine. Să-mi facă piața. Să-mi ridice rețeta. Să mă ajute să urc în cadă. Lucruri mici, din astea care te umilesc încet.

Într-o seară, i-am auzit în bucătărie. Ei credeau că dorm.

„Nu mai pot, Cătălin”, șoptea Alina, dar cu nervi. „Eu nu sunt infirmieră. Avem și noi viața noastră.”

„Știu.”

„Și oricum apartamentul stă degeaba. Dacă l-am renova, am putea să ne mutăm sau să-l dăm în chirie. Dar cu ea acolo… cum?”

M-am ținut de tocul ușii ca să nu cad.

A doua zi au venit cu soluția.

„Mamă, te-am găsit la un cămin bun, la marginea Bucureștiului. Curat, personal ok, ai și televizor în cameră.”

„Eu nu vreau la cămin.”

„Nu e după cum vrei mereu”, a izbucnit Alina. „Noi nu putem să ne distrugem viața.”

Atunci m-am uitat la fiul meu. Pe el l-am căutat.

„Cătălin?”

El și-a frecat fruntea și a zis exact ce n-o să uit nici dacă mai trăiesc zece vieți.

„Mamă, înțelege și tu. E mai bine pentru toată lumea.”

Pentru toată lumea.

Adică nu pentru mine.

M-au adus aici într-o luni ploioasă. Mi-au lăsat două schimburi, halatul, poza cu Petre și medicamentele într-o pungă. Cătălin m-a pupat pe creștet, grăbit, cum pupi un copil înainte de grădiniță.

„Vin duminică.”

N-a venit nici duminica aia, nici în următoarele trei.

La cămin mirosea a dezinfectant și a varză fiartă. În camera mea mai stătea tanti Marioara, care plângea noaptea în pernă și ziua zicea că nu plânge. O infirmieră, Doina, mai stătea de vorbă cu mine când putea.

„Aveți copii?” m-a întrebat într-o dimineață.

„Unul.”

„Și?”

Am zâmbit strâmb. „Se pare că unul poate să doară cât zece.”

Într-o zi, vecina mea de scară, Viorica, a venit să mă vadă. S-a așezat lângă mine și a început să se foiască.

„Să nu te superi pe mine, Elena, dar trebuie să știi.”

Am simțit rece pe șira spinării.

„Spune.”

„Au schimbat ușa. Au adus muncitori. Zice lumea că renovează repede, că vor să bage apartamentul la vânzare.”

Atunci m-am rupt. Pur și simplu. Nu frumos, nu în tăcere. Am început să plâng urât, cu sughițuri, cu mâinile tremurând, de s-a speriat și Viorica. Nu pentru pereți. Pentru că în casa aia erau urmele vieții mele. Tocul ușii pe care am măsurat înălțimea lui Cătălin în fiecare an. Dulapul făcut de Petre. Geamul din bucătărie de unde vedeam castanul înflorit primăvara. Ei nu vindeau un apartament. Mă ștergeau pe mine.

În seara aia l-am sunat.

„E adevărat?”

A tăcut câteva secunde.

„Mamă, nu voiam să afli așa.”

„Deci e adevărat.”

„Avem rate, avem nevoie de bani. Și, sincer… apartamentul e al meu legal.”

Legal.

Ce cuvânt rece. Poți să fii legal și să fii monstru în același timp, se pare.

„Cătălin, eu ți-am dat casa ca să nu mor singură în ea sau departe de ea?”

„Iar dramatizezi.”

Asta a zis. „Dramatizezi.”

Am închis și pentru prima dată în viața mea am simțit că nu mai am fiu, ci doar un om care a ieșit din mine și a rămas străin.

Două zile n-am mâncat mai nimic. După aia, Doina m-a prins de mână și mi-a spus să nu mă las. Ea m-a îndemnat să vorbesc cu un avocat care venea uneori la cămin pentru cazuri sociale. Așa am aflat că actul prin care i-am dat apartamentul avea și clauză de întreținere. Că poate nu e totul pierdut. Că dacă m-a abandonat, poate răspunde pentru asta.

Nu știu dacă o să recuperez casa. Poate da, poate nu. Dar știu că pentru prima oară după multe luni am simțit că încă exist, că vocea mea mai contează un pic.

Cel mai tare nu mă doare că am îmbătrânit. Mă doare că am crescut un copil căruia i-am dat tot, iar când n-am mai putut să-i fiu de folos, m-a mutat din viața lui ca pe un fotoliu vechi.

Spuneți-mi voi, o mamă cât trebuie să ierte? Și când iubirea pentru copilul tău se oprește din a fi iubire și începe să fie rană?