Mi-au spus că fata mea a fugit de acasă. Au trecut cinci ani și eu încă o caut, deși între timp mi-am pierdut și căsnicia

„Spune-mi unde e fata mea, Călin!” am țipat atât de tare, că până și vecina de la doi a ieșit pe palier.

El stătea cu ochii în pământ, ud leoarcă, cu tricoul lipit de el și cu noroi pe adidași. Tremura. Nu știu nici acum dacă de frig sau de frică.

„Ți-am zis, doamnă Mariana, am lăsat-o acolo puțin. S-a supărat, a plecat. N-am mai găsit-o.”

Acolo. La lac. Așa spunea de parcă era vorba de o eșarfă uitată pe bancă, nu de Ilinca mea, copilul meu de 16 ani.

În seara aia, am simțit că mi se rupe ceva în piept. Ilinca nu pleca nicăieri fără să-mi spună. Chiar și când era supărată pe mine, chiar și când trântea ușa și zicea „mă sufoci”, tot îmi lăsa un mesaj. Un „sunt la Daria”, un „vin mai târziu”. Orice.

Dar în ziua aia ieșise cu Călin la lacul de la marginea orașului. Mi-a zis doar atât: „Mamă, stau două ore și vin. Să nu începi.”

N-am început. Am lăsat-o. Și n-a mai venit.

La poliție, un agent m-a privit obosit, de parcă îl deranjam.

„Câți ani are?”

„Șaisprezece.”

„Are prieten?”

„Da, dar—”

„Atunci stați liniștită, doamnă. Se mai întâmplă. O ceartă, o plecare de acasă. Se întoarce.”

M-am ridicat atât de repede de pe scaun că l-am împins.

„Fata mea nu a fugit! Băiatul ăla minte. Nu vedeți că minte?”

N-au văzut. Sau n-au vrut.

Soțul meu, Sorin, la început a fost cu mine. A umblat prin spitale, a lipit afișe, a întrebat oameni prin cartier. Dar după câteva săptămâni, când nimeni nu suna, când poliția tot repeta aceeași placă, ceva s-a schimbat în el.

„Mariana, dacă chiar a plecat? Dacă n-a mai vrut?”

M-am uitat la el și nu l-am mai recunoscut.

„Tu mă auzi ce spui? Vorbești de fiica ta.”

„Vorbesc de realitate!” a izbucnit. „Eu nu mai pot trăi din scenarii.”

Scenarii. Pentru el devenise un scenariu. Pentru mine era respirația mea de la o zi la alta.

Am început să merg singură după Călin. La liceu. La bloc. La taică-su la service. Băiatul mă evita. Dacă mă vedea, întorcea capul. O dată l-am prins lângă magazinul din colț.

„Uită-te la mine!” i-am zis.

A ridicat ochii doar o secundă.

„Nu știu nimic.”

„Ba știi. A intrat în apă? A căzut? V-ați certat? Ai lăsat-o acolo singură? Spune!”

„Nu eu i-am făcut nimic…” a scăpat el, și imediat a tăcut.

Atât. Doar atât. Dar mie mi-a înghețat sângele.

„Ce înseamnă asta?”

El a făcut un pas în spate.

„Am zis că nu știu!”

Am dus replica asta la poliție. Le-am spus exact. Cuvânt cu cuvânt. Au notat, au dat din cap, apoi iar nimic. Mi s-a spus că adolescentul e speriat, că poate se simte vinovat fiindcă a lăsat-o singură, dar nu există probe pentru altceva.

Probe. În România, dacă nu vii cu adevărul în sacoșă și cu martorii de mână, aproape că te rogi să fii ascultat.

Între timp, acasă se făcuse un frig pe care nu-l încălzea nimic. Eu păstram camera Ilincăi exact cum era. Sorin zicea că îl omor cu asta.

„Nu mai pot să văd ghiozdanul ăla în fiecare zi.”

„Atunci nu te uita.”

„Tu nu înțelegi că ne distrugi și pe noi?”

„Pe noi? Care noi?”

Au fost seri în care nu ne vorbeam. Altele în care ne răneam din orice. De la o farfurie nespălată până la faptul că eu cheltuiam bani pe drumuri, copii după dosare, cereri, benzină, avocați. Am vândut din bijuteriile primite de la mama. Mi-era rușine și nici nu-mi mai păsa.

În al treilea an, Sorin a plecat. N-a fost o scenă mare. Doar și-a pus câteva haine într-o geantă și a zis, fără să mă privească:

„Eu nu mai pot trăi în ziua în care a dispărut Ilinca.”

„Eu pot?”

N-a răspuns.

Divorțul a venit ca o hârtie rece. Sec. Fără lacrimi. Lacrimile le terminasem demult.

În cinci ani am bătut la toate ușile. Poliție, parchet, protecția copilului, emisiuni locale, ONG-uri, oameni care promiteau că „știu pe cineva”. De câteva ori am crezut că se mișcă ceva. O fată văzută într-o autogară. O geacă asemănătoare. Un apel anonim care s-a dovedit o glumă bolnavă.

Cel mai rău nu e doar că nu știu. Cel mai rău e că am fost făcută să mă simt nebună pentru că insistam. Că o mamă care nu renunță deranjează. Că, dacă statul a pus o etichetă – fugă voluntară – tu trebuie să taci și să-ți vezi de viață.

Ce viață?

Acum cinci luni l-am văzut pe Călin în piață. Nu mai era băiatul slab și speriat. Era bărbat în toată firea, cu barbă, cu o femeie lângă el. Când m-a observat, a încremenit. Femeia lui a întrebat ceva, el a tras-o de mână și a plecat repede.

Am rămas cu sacoșa în mână, între tarabe, și pentru o clipă am simțit același lucru ca în prima seară: că adevărul e aproape, atât de aproape, și totuși imposibil de atins.

Nu știu dacă Ilinca mai trăiește. Nici dacă a suferit, dacă a strigat după mine, dacă a așteptat să vin. Gândurile astea mă sfâșie și acum, după atâția ani. Și totuși, în fiecare dimineață, primul meu gând e același: azi poate aflu ceva.

Poate sunt naivă. Poate sunt terminată pe dinăuntru și nu mai știu altfel. Dar cum să închid ochii, când nimeni nu mi-a spus ce s-a întâmplat cu fata mea?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Și spuneți-mi sincer: cât poate duce o mamă până să se prăbușească de tot?