M-am despărțit de bărbatul pe care îl iubeam după ce mi-a spus, în fața mamei lui, că oricât aș încerca nu voi fi niciodată ca fosta lui soție

— Uite, exact asta făcea și Andreea, punea farfuriile astea mari jos și pe cele mici deasupra. Nu înțeleg de ce la tine totul trebuie să fie altfel.

Am rămas cu farfuriile în mână și cu apa încă picurând pe gresie. Soacra mea, doamna Viorica, stătea în tocul ușii cu brațele încrucișate, iar Radu butona telefonul la masă de parcă discuția nici nu-l privea. Dar îl privea. Totul îl privea.

— Viorica, chiar contează cum sunt puse farfuriile?

— Pentru mine, da. Pentru că într-o casă se vede ce fel de femeie ești după lucrurile mici.

Radu a ridicat ochii și a zis calm, prea calm:

— Hai, Irina, nu te mai ambala. Mama doar îți spune. Și, sincer… Andreea avea mai mult simț practic.

Atunci am simțit iar nodul ăla în gât. Același. De luni de zile trăiam cu el.

Când l-am cunoscut pe Radu, era atent, cald, părea un om care suferise și voia liniște. Mi-a spus de la început că fusese căsătorit, că nu a mers, că au fost nepotriviți. Am apreciat sinceritatea. Ce n-am știut a fost că în casa lui, în vorbele lui și mai ales în vorbele mamei lui, fosta lui soție nu plecase niciodată cu adevărat.

La început au fost remarci mici.

— Andreea făcea niște sarmale nemaipomenite.

— Andreea se îmbrăca mai feminin.

— Andreea știa cum să vorbească cu Radu când era nervos.

Zâmbeam strâns și treceam peste. Mi-am zis că e o fază, că oamenii compară, că dacă am răbdare o să mă vadă pe mine. Numai pe mine.

Dar n-a fost așa.

Am schimbat felul în care găteam, deși eu niciodată n-am iubit să fac mâncare grasă și grea în fiecare zi. Am început să port rochii prin casă, deși eu mă simțeam bine în trening. Mi-am lăsat părul mai lung pentru că o dată Viorica a zis, râzând, că „lui Radu îi stătea mai bine lângă o femeie aranjată”.

Și cel mai tare mă durea că Radu nu mă apăra. Niciodată cum aveam nevoie.

Uneori, după ce pleca maică-sa, îi spuneam:

— Mă vezi? Adică… pe mine mă vezi?

El ofteazăa mereu, obosit, de parcă eu eram problema.

— Te văd, Irina, dar de ce faci din orice o dramă? Sunt doar niște comparații, nu înseamnă nimic.

Nu înseamnă nimic? Când omul pe care îl iubești te măsoară zilnic cu ruleta după altă femeie, începi să nu te mai recunoști nici tu. Te uiți în oglindă și te întrebi ce mai trebuie schimbat. Mâncarea? Părul? Tonul vocii? Felul în care împăturești prosoapele? Cât să te mai îndoi până te rupi?

Într-o duminică, am făcut masa pentru toți. Friptură, piure, salată de boeuf, cozonac cumpărat de la brutăria din colț, că nu mai aveam timp și nici energie să-l fac eu. Viorica a gustat din salată și a pus furculița jos.

— E bună, dar Andreea punea puțin muștar și se simțea altfel.

Radu a râs scurt.

— Da, adevărat. Și avea și răbdare, nu se grăbea așa.

M-am uitat la el și ceva în mine s-a stins. Pur și simplu.

— De ce m-ai luat pe mine, Radu?

S-a făcut liniște. Se auzea doar televizorul din sufragerie, unde mergea încet o emisiune pe care nimeni nu o urmărea.

— Cum adică?

— Dacă tot ce fac e greșit pentru că nu sunt Andreea, de ce m-ai luat pe mine?

Viorica s-a foit pe scaun.

— Iar exagerezi.

— Nu, doamnă Viorica, nu exagerez deloc. Eu trăiesc aici ca o copie proastă. Asta simt în fiecare zi.

Radu s-a enervat atunci.

— Bine, vrei adevărul? Nu mă pot opri. Da? Nu pot. Când văd ceva, îmi vine automat să compar. Așa sunt eu. Dacă nu poți duce, asta e.

Asta e.

Atât de simplu a spus-o, de parcă vorbea despre vreme, nu despre anii mei, despre liniștea mea, despre felul în care m-am micșorat în casa aia ca să încap în tiparul lor.

M-am ridicat de la masă. Mâinile îmi tremurau, dar vocea nu.

— Atunci nu mai pot nici eu.

Am intrat în dormitor și am scos geanta mare din dulap. Radu a venit după mine.

— Iar faci spectacol?

— Nu fac niciun spectacol. Plec.

— Pentru niște vorbe?

M-am întors spre el și pentru prima dată n-am mai simțit frică, nici vină.

— Nu pentru niște vorbe. Pentru sute de vorbe. Pentru fiecare zi în care m-ai lăsat singură lângă mama ta. Pentru fiecare dată când am încercat să fiu suficientă și tu mi-ai arătat că locul meu era, de fapt, în umbra alteia.

A tăcut. Și tăcerea lui a spus mai mult decât toate certurile noastre.

Am plecat la sora mea în aceeași seară, cu două genți și cu ochii umflați. În autobuz, o femeie s-a uitat la mine și mi-a întins un șervețel. N-a întrebat nimic. Poate a înțeles. Poate se vedea pe fața mea rușinea aia ciudată că n-am putut „să țin de casă”. Că la noi așa se spune, de parcă femeia trebuie să țină singură și de casă, și de bărbat, și de orgoliile tuturor.

Au trecut trei luni. Radu m-a sunat de câteva ori. Mi-a zis că am fost prea sensibilă, apoi că îi lipsesc, apoi că mama lui nu a vrut rău. Dar eu, încet, am început să respir altfel. Să mănânc fără nod în gât. Să mă îmbrac cum vreau. Să pun farfuriile cum vreau eu, ce lucru mic și ce libertate mare.

Acum nu mai vreau să fiu pe placul nimănui cu prețul meu. Am înțeles târziu, dar am înțeles: iubirea în care trebuie să te ștergi pe tine ca să încapă altcineva nu e iubire, e pedeapsă.

Spuneți-mi voi, cât ar trebui să îndure o femeie până să plece? Și de ce ni se cere mereu să fim „mai înțelegătoare”, chiar și când ne pierdem pe noi?