Le-am primit în apartamentul meu când au rămas fără locuință, dar într-o seară l-am prins pe vărul meu umblând prin actele mele și atunci am înțeles că nu mai pot continua

„Adică ne dai afară? Pe noi? După tot ce am trecut?” a țipat mătușa mea din hol, cu sacoșele încă nedesfăcute de la piață.

„Da. Nu azi, nu în seara asta, dar plecați. O lună, atât pot să vă mai las”, i-am zis, cu vocea tremurândă, și mă uitam la vărul meu, care cu zece minute înainte era aplecat peste sertarul din dormitorul meu.

„Căutam o foarfecă”, a zis el.

„În plicul cu actele de la apartament?”

Atunci s-a făcut liniște. Din aia grea, în care știi că nu mai e vorba doar de o ceartă.

Eu sunt femeie, am 34 de ani, lucrez la contabilitate la o firmă de distribuție din București și stau într-un apartament cu două camere luat prin credit, în sectorul 3. Nu sunt vreo sfântă. Am făcut și eu greșeala mea mare: am amânat luni întregi să spun clar ce mă deranja, doar ca să nu ies „aia rea” din familie.

Mătușa mea și vărul meu au venit la mine anul trecut, după ce au fost evacuați din casa în care stăteau cu chirie în Ploiești. Proprietarul a vândut, ei aveau restanțe, plus că vărul meu schimba des locurile de muncă. M-a sunat mătușa plângând.

„Doar două-trei luni, până ne punem pe picioare.”

Am zis da. Mama mi-a spus de la început:

„Ajută-i, dar pune reguli.”

Eu n-am pus. Asta e partea mea de vină.

La început, chiar am crezut că o să fie în regulă. Mătușa gătea, făcea curat, vărul meu zicea că merge la interviuri. Le-am spus doar atât: să contribuie la întreținere și utilități, cât pot, și să mă anunțe dacă invită pe cineva în casă.

În prima lună mi-au dat ceva bani. În a doua, mai puțin.

„Luna asta am avut de dat la medicamente”, mi-a zis mătușa.

„Bine, înțeleg.”

În a treia, nimic.

„Recuperez eu după ce mă angajez”, spunea vărul meu.

Doar că între timp curentul, gazele, internetul, tot veneau pe numele meu. La supermarket luam tot mai mult, frigiderul se golea imediat, iar eu ajunsesem să mănânc la birou covrigi și iaurt ca să îmi ajungă salariul până la final de lună. Când am deschis subiectul, mătușa s-a supărat.

„Ne scoți ochii pentru niște mâncare?”

„Nu vă scot ochii. Dar eu plătesc rata, întreținerea și aproape tot ce se consumă în casă.”

„Noi nu stăm de plăcere aici.”

Aici m-am închis eu. În loc să insist, am tăcut. Mi-era rușine că vor zice rudele că am inima mică.

După un timp au început lucrurile mici, care m-au măcinat mai rău decât banii. Intra mătușa în camera mea fără să bată, „doar să ia aspiratorul”. Vărul meu îmi folosea laptopul când eu eram la muncă, deși îi spusesem să nu umble la el. Mi-au dispărut niște bani din portofel. Nu mulți, 200 de lei, dar suficient cât să știu că nu i-am visat.

Când am întrebat, vărul meu a ridicat tonul:

„Ce insinuezi? Că fur de la tine?”

„Întreb. Atât.”

„Ți se pare că am ajuns chiar așa?”

Mătușa a intervenit imediat:

„Să-ți fie rușine. Ne primești în casă și după aia ne umilești.”

Și iar am dat înapoi. Mi-am zis că poate chiar i-am pus pe nedrept la colț. Numai că am început să ascund bani, carduri, chiar și cheile de rezervă.

Apoi a venit episodul cu poșta. M-a sunat administratora blocului că am de ridicat o recomandată. Eu eram la serviciu. Când am ajuns acasă, plicul era deja desfăcut și pus pe masă.

„L-am luat eu de la cutie”, a zis mătușa. „Am crezut că e ceva important.”

Era de la bancă, legat de actualizarea poliței de asigurare pentru apartament. Atunci m-am enervat rău.

„Nu deschizi corespondența mea. E pe numele meu.”

„Doamne, parcă eram străini!”

Poate de acolo s-a rupt ceva de tot în mine. Dar nici atunci nu i-am pus să plece. Pentru că, adevărul complet, îmi era și frică. Mă gândeam că dacă îi dau afară, unde se duc? Și că mama o să fie prinsă la mijloc. Și că o să mă judece tot neamul la următoarea masă de Crăciun.

Numai că în ultima perioadă vărul meu devenise tot mai ciudat. Punea întrebări despre apartament, despre rată, despre dacă e doar pe numele meu.

„Dacă ți se întâmplă ceva, cine îl ia?”

„De ce te interesează?”

„Așa, vorbeam.”

Am încercat să mă conving că exagerez. Până în seara aia. Intrasem mai devreme de la muncă, pentru că mi se făcuse rău și plecasem de la birou după prânz. Ușa de la dormitor era întredeschisă. El era în genunchi la sertarul de jos, cu mapa mea de acte deschisă.

„Ce faci acolo?” am zis.

S-a ridicat brusc.

„Ți-am zis, căutam o foarfecă.”

„Foarfeca e în bucătărie. Tu știai asta.”

Mătușa a venit din sufragerie și imediat a sărit să-l apere.

„Iar faci scandal? Băiatul doar te ajuta să cauți.”

„Să caut ce? Actul de proprietate? Contractul de credit?”

Vărul meu atunci a spus ceva ce m-a lovit mai tare decât dacă recunoștea direct.

„Oricum, te porți de parcă noi vrem să-ți luăm casa.”

Nu i-am răspuns pe loc. Dar exact asta mi-a intrat în cap. Nu că aveau vreun plan cine știe ce, ci că ajunsesem să nu mă mai simt în siguranță în propria mea casă. Și asta pentru mine a fost limita.

În seara aia le-am spus să plece în maximum o lună. Mătușa a plâns, mi-a zis că sunt nerecunoscătoare față de familie, că de când am apartamentul mă cred „doamnă”. Vărul meu n-a mai zis mare lucru, doar s-a uitat urât și a trântit ușa.

Mama, surprinzător, m-a susținut.

„Te-ai întins prea mult cu ajutorul. Ei au profitat, dar și tu ai lăsat.”

A avut dreptate. Am lăsat din vină, din frică de conflict, din nevoia să par bună. Și poate tocmai asta a făcut totul mai urât, pentru că am strâns frustrări până am explodat.

Au plecat după trei săptămâni, la o garsonieră închiriată la marginea orașului, ajutați de altă rudă. De atunci, mătușa nu mi-a mai vorbit direct. Mi-a trimis doar un mesaj: „Să nu uiți cine ți-a fost familie.”

Eu n-am uitat. Dar nici nu pot să uit cum e să vii de la muncă și să simți că trebuie să îți verifici actele, portofelul și laptopul în propria casă.

Și sincer, încă mă simt vinovată uneori. Nu pentru că i-am rugat să plece, ci pentru că n-am pus limite de la început și am lăsat situația să se strice în halul ăsta. Acum încerc să stau mai liniștită cu mine și să accept că a ajuta pe cineva nu înseamnă să îi dai acces la tot.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? I-ați mai fi lăsat să stea, dacă erau totuși rude apropiate?